bine
BINE. Cuvântul ebraic
este tob („plăcut", „vesel", „agreabil"), indicând în
principal ceea ce satisface simţurile şi, prin asociere, ceva ce dă satisfacţie
estetică sau morală. LXX traduce de obicei tob prin agathos,
cuvântul grec obişnuit care înseamnă „bine", ca o calitate fizică sau
morală, iar uneori prin kalos (lit. „frumos", „minunat"; de
aici vine în greaca biblică şi în cea clasică sensul de „nobil",
„onorabil", „admirabil", „demn"). NT reproduce acest sens prin
faptul că foloseşte cele două adjective ca echivalente (vezi, de ex. Romani
7:12-21). Pavel, bazat pe LXX, foloseşte substantivul agathosyne pentru
bunătatea creştină, punând un accent special pe facerea de bine (Romani 15:14;
Galateni 5:22; Efeseni 15:9; 2 Tesaloniceni 1:11). El foloseşte de asemenea chrestotes
(„bunătate") pentru bunătatea îndurătoare a lui Dumnezeu (Romani 2:4;
11:22).
Elementul comun din înţelesul cuvântului „bine" în
multe dintre aplicaţiile pe care le are în orice limbă este elementul de
aprobare, fie pentru valoarea inerentă, fie pentru efectul beneficial, fie
pentru amândouă. Nu există nimic distinctiv cu privire la diferitele sensuri
ne-morale pe care le foloseşte Biblia când spune că unele lucruri sunt
„bune" (de ex. „folositor", cum este sarea, Matei 5:13; Luca 14:34;
„de calitate înaltă", cum este aurul, Geneza 2:12, sau vitele, Geneza
41:26; „productiv", cum sunt pomii, Matei 7:17, pământul Luca 8:8 etc.).
Dar conceptul biblic de bine moral şi spiritual este profund teologic şi este
în contrast puternic cu concepţia antropocentrică despre bunătate, dezvoltată
de greci şi de gânditorii de mai târziu care au urmat tradiţia greacă. Această
concepţie biblică va fi analizată în continuare.
a. Dumnezeu este bun:
deoarece El este perfect din punct de vedere moral şi extraordinar de generos.
Recunoaşterea faptului că este bun stă la temelia tuturor
concepţiilor biblice cu privire la bunătatea morală. În Scriptură „binele"
nu este o calitate abstractă, nici un ideal uman secular; „binele", mai
întâi de toate şi mai presus de orice, arată ce este Dumnezeu („El este bun,
Psalmul 100:5, s.a.) iar apoi arată ce face El, ce creează, ce porunceşte, ce
dă şi, în fine, arată ce aprobă El în vieţile creaturilor Sale. Aceasta nu
înseamnă că scriitorii biblici îl evaluează pe Dumnezeu în termenii unui
concept aprioric de bunătate ci, dimpotrivă, înseamnă că în urma contemplării
gloriei supreme a perfecţiunilor lui Dumnezeu ei folosesc pentru El un cuvânt
obişnuit pentru a arăta valoarea. Făcând aceasta, însă, ei au dat acelui cuvânt
o profunzime nouă. Ei definesc binele în termenii lui Dumnezeu, nu invers. În
consecinţă, poziţia biblică este că, şi numai Dumnezeu singur, este bun cu
desăvârşire (Marcu 10:18 şi textele paralele; vezi B. B. Warfield, The
Person and Work of Christ, 1950, p. 149 ş.urm.); El este arbitrul şi
judecătorul, El este norma şi standardul pentru bunătatea creaturilor. Omul
este bun şi lucrurile sunt bune în măsura în care se conformează voii lui
Dumnezeu. Prin urmare, vai de aceia care inversează scara divină de valori,
numind bine ceea ce Dumnezeu numeşte rău, şi invers (Isaia 5:20).
În VT bunătatea lui Dumnezeu este invocată frecvent ca o
temă de laudă şi ca un argument în rugăciune (cf. 2 Cronici 30:18; Psalmul
86:5). Bunătatea Lui se vede în binele pe care îl face (Psalmul 119:68), în
activitatea binefăcătoare a Duhului Său bun (Neemia 9:20; Psalmul 143:10), în
generozitatea Sa cosmică multilaterală (Psalmul 145:9); demnă de remarcat este
bunătatea Sa faţă de cei în nevoie şi credincioşia Sa faţă de legământul Său
(Psalmul 25:8; 73:1; Plângerile 3:25; Naum 1:7). Îndemnul repetat al
psalmistului de a-L lăuda pe Dumnezeu şi de a-I mulţumi, „căci este bun, căci
îndurarea, dragostea Lui statornică ţine în veci" (Psalmul 106:1; 107:1;
118:1; 136:1; cf. 100:4 ş.urm.; vezi şi 1 Cronici 16:34; 2 Cronici 5:13; 7:3),
este citat de Ieremia ca un moto caracteristic al închinării lui Israel
(Ieremia 33:11).
b. Lucrările lui Dumnezeu sunt bune: deoarece ele revelează înţelepciunea şi puterea Lui (vezi
Psalmul 104:24-31) şi sunt aprobate de El.
Când creaţia a fost încheiată, „Dumnezeu S-a uitat la tot ce
făcuse; şi iată că toate erau foarte bune" (Geneza 1:31; cf. v. 4, 10, 12,
18, 21, 25). Întreaga ordine materială ca atare, fiind lucrarea mâinilor lui
Dumnezeu, este bună (1 Timotei 4:4; cf. Romani 14:14). În Biblie nu este loc
pentru dualismul manichean.
c. Darurile lui Dumnezeu sunt bune: deoarece ele exprimă generozitatea Lui şi conferă bunăstare
celor care le primesc.
„Folositor", „avantajos" sunt înţelesuri seculare
standard ale termenului „bun" ca adjectiv; după cum „prosperitate",
„bunăstare" sunt înţelesuri standard pentru „bine", ca substantiv.
Biblia integrează aceste sensuri în teologia sa, afirmând nu numai că toate
darurile lui Dumnezeu sunt bune, atât prin intenţia cât şi prin efectul lor, ci
şi că orice bine este, de fapt, darul lui Dumnezeu (Iacov 1:17; cf. Psalmul
4:6). Este un fapt caracteristic pentru Dumnezeu să facă bine celor în nevoie,
la fel cum a făcut Isus, Unsul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 10:38; Marcu
3:4). Dumnezeu face bine tuturor oamenilor prin providenţa Sa obişnuită,
revărsând asupra lor binecuvântările naturii (Faptele Apostolilor 14:17;
Psalmul 145:9; Luca 6:35); şi ca un Tată perfect, El ştie cum să dea daruri
bune celor care sunt copiii Săi prin Cristos (Matei 7:11). Promisiunea lui
Dumnezeu de a „face bine" poporului Său este o promisiune de binecuvântare
atotcuprinzătoare (Ieremia 32:40, cf. 24:6 ş.urm.), iar cererea ca Dumnezeu să
le „facă bine" este o rugăciune atotcuprinzătoare CPsalmul 51:18; 125:4).
În asemenea pasaje „binele" în discuţie este binecuvântarea promisă prin
legământ; este de fapt mântuirea (cf. Isaia 52:7). „Binele", la nivelul
material, era binecuvântarea promisă de legământul vechi (iar „răul",
starea de retragere a binecuvântării, este o alternativă: Deuteronom 30:15);
„binele", în domeniul privilegiului spiritual, „binele" care nu a
fost cunoscut în legământul vechi, este darul legământului nou (Evrei 9:11;
10:1). Amândouă testamentele, însă, îi îndreptăţesc pe cei care sunt credincioşi
lui Dumnezeu să aibă siguranţa că la timpul hotărât de Dumnezeu, orice lucru
care este cu adevărat bun pentru ei le va fi dat (Psalmul 84:11; 34:10, cf.
85:12; Romani 8:32; Efeseni 1:3).
Adjectivul „bun" este folosit în diferite sensuri în legătură cu activitatea îndurătoare a lui Dumnezeu prin care face bine oamenilor. Este folosit cu privire la cuvântul lui Dumnezeu care vesteşte binecuvântarea, cu privire la mâna şi lucrarea lui Dumnezeu care aduc binecuvântarea, cu privire la cursul acţiunii care duce la ea şi cu privire la zilele în care este simţită acea binecuvântare (vezi 1 Împăraţi 8:56; Isaia 39:8; Ieremia 29:10; Evrei 6:5; Ezra 7:9; 8:18; Filipeni 1:6; 1 Împăraţi 8:36; Ieremia 6:16; Psalmul 73:28; 1 Petru 3:10; cf. Psalmul 34:12).
Chiar şi atunci când Dumnezeu retrage de la poporul Său
„binele" prosperităţii exterioare şi aduce asupra lor „răul"
(greutăţi) (cf. Iov 2:10), există totuşi un sens în care El le face un bine.
„Este bine" ca un om să sufere în felul acesta; prin suferinţă el primeşte
îndreptarea, pentru beneficiul său ulterior (cf. Evrei 12:10) şi este încercat
şi întărit în credinţă, în răbdare şi în ascultare (Psalmul 119:67, 71; cf.
Plângerile 3:26 ş.urm.). Orice lucru care îl apropie pe om de Dumnezeu este
spre binele său, iar necazurile temporare ale creştinului, îngăduite de
Dumnezeu, lucrează pentru el o glorie eternă (2 Corinteni 4:17). De aceea,
Pavel este îndreptăţit să insiste ca în orice lucru (inclusiv în necazuri),
Dumnezeu lucrează pentru binele celor ce-L iubesc" (Romani 8:28).
Creştinul trebuie să privească orice împrejurare, oricât de nedorită, ca un dar
bun al lui Dumnezeu pentru el, ca o expresie a scopului Său bun şi, dacă este
folosită în mod adecvat, ca un mijloc sigur de a obţine un profit de durată.
d. Poruncile lui Dumnezeu sunt bune: deoarece ele exprimă perfecţiunea morală a caracterului Său
şi, prin faptul că ne arată cum să-I fim plăcuţi Lui, ne arată calea
binecuvântării (Psalmul 119:39; Romani 7:12; 12:2).
Idealul moral în Biblie este împlinirea voii lui Dumnezeu,
aşa cum este revelată în legea Sa. Când tânărul bogat L-a întrebat pe Cristos
ce bine să facă pentru a moşteni viaţa veşnică, Cristos l-a trimis imediat la
Decalog (Matei 19:17 ş.urm.). Într-o lume nelegiuită şi lipsită de dragoste, creştinii
trebuie să se împotrivească tentaţiei de a le face altora aşa cum li s-a făcut
lor, iar în faţa răului trebuie să urmărească şi să păstreze în conduita lor
acel „bine" pe care-l prescrie Legea (Romani 12:9, 21; 1 Tesaloniceni
5:15, 21).
e. Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu este bună: deoarece Dumnezeu o aprobă şi o acceptă (1 Timotei 2:3),
iar cei care ascultă vor beneficia de ea (Tit 3:8).
Oamenii nemântuiţi nu pot asculta de legea lui Dumnezeu,
deoarece ei sunt în robia păcatului (Romani 3:9 ş.urm.; 8:7 ş.urm.). Pomul rău
(aşa cum este omul în Adam) trebuie să fie făcut bun pentru ca roadele lui să
fie bune (cf. Matei 12:33-35). Dar cei care sunt în Cristos au fost eliberaţi
din robia păcatului tocmai ca să poată trăi neprihănirea prescrisă de Lege
(Romani 6:12-22). Expresia caracteristică în NT pentru această ascultare
obligatorie a creştinului este „fapte bune". Facerea de fapte bune trebuie
să fie lucrarea vieţii creştinului; acesta este scopul pentru care l-a mântuit
Dumnezeu (Efeseni 2:10; Coloseni 1:10; 2 Corinteni 9:8; Tit 2:14; Matei
5:14-16). Creştinul este chemat să fie gata să facă orice faptă bună pe care o
permit împrejurările în care se află (2 Timotei 2:21; Tit 3:1), aşa încât când
se spune despre un creştin că este „netrebnic pentru orice faptă bună"
(Tit 1:16; cf. Iacov 2:14-26) aceasta reprezintă o acuzaţie foarte gravă.
Faptele bune sunt podoaba creştinului (1 Timotei 2:10); Dumnezeu găseşte
plăcere în ele şi le va răsplăti (Efeseni 6:8).
Faptele bune sunt bune din trei puncte de vedere: ele sunt
făcute (i) în conformitate eu un standard corect (legea biblică: 2 Timotei 3:16
ş.urm.); (ii) sunt făcute dintr-un motiv corect (dragoste şi recunoştinţă
pentru mântuire: 1 Tesaloniceni 1:3; Evrei 6:10; cf. Romani 12:1 ş.urm.); (iii)
sunt făcute cu un scop corect (gloria lui Dumnezeu: 1 Corinteni 10:31; cf. 1
Corinteni 6:20; Matei 5:16; 1 Petru 2:12). Ele iau forma unor fapte făcute din
dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, întrucât „dragostea este
împlinirea Legii" (Romani 13:8-10; cf. Matei 22:36-40). Desigur, aceasta
nu înseamnă că unui creştin i se cere doar să aibă un motiv bun; dimpotrivă,
ideea este că faptele individuale pe care le prescriu poruncile trebuie să fie
înţelese ca expresii de dragoste, aşa încât poruncile nu pot fi împlinite fără
o inimă iubitoare. Nu înseamnă că intenţiile bune scuză abaterile de la litera
Legii, dar respectarea literei Legii nu înseamnă împlinirea Legii dacă lipseşte
o atitudine de dragoste. Omul cu adevărat bun nu este mai prejos decât omul cu
adevărat neprihănit, deoarece aşa cum omul cu adevărat neprihănit respectă atât
spiritul cât şi litera Legii (cf. Matei 5:18-20), tot aşa omul cu adevărat bun
respectă atât litera cât şi spiritul Legii. Nici omul cu adevărat bun nu este
mai presus de omul cu adevărat neprihănit. În Romani 5:7, unde Pavel îl pune
pentru o clipă pe omul bun mai presus de cel neprihănit pe scara valorii, el
vorbeşte în sens popular şi nu teologic. Lumea consideră neprihănirea ca o
corectitudine în esenţă negativă, dar consideră bunătatea şi generozitatea care
îl caracterizează pe omul bun ca fiind ceva mai mult decât neprihănirea; însă
teologia biblică identifică neprihănirea cu bunătatea şi bunătatea cu
neprihănirea, şi insistă asupra faptului că lucrul pe care-l cere Legea este,
de fapt, dragoste. Prin urmare, faptele bune sunt fapte făcute din dragoste,
iar esenţa dragostei este să dăruiască celor iubiţi. Dragostea faţă de Dumnezeu
este exprimată în darul devotamentului personal, oricât ar fi de costisitor
(cf. „fapta bună" a Mariei, Marcu 14:3-6). Dragostea faţă de oameni este
exprimată prin faptul că le facem „bine", că folosim resursele noastre
pentru a uşura nevoia lor, că noi căutăm binele lor pe orice cale posibilă
(Galateni 6:9 ş.urm.; Efeseni 4:29; cf. Psalmul 34:14; 37:3, 27). Sistemul de
ajutorare a săracilor în biserica din Ierusalim (Faptele Apostolilor 2:44
ş.urm.; 4:34 ş.urm.) şi strângerea de ajutoare pentru sfinţi organizată de
Pavel (cf. 2 Corinteni 7-9) ilustrează acest fapt. În descrierea unei persoane,
adjectivele „binevoitor", „generos" fac parte dintre sensurile
obişnuite ale cuvântului „bun" (cf. 1 Samuel 25:15; 1 Petru 2:18); Biblia
le include în etica creştină şi face din dragostea lui Dumnezeu şi a lui
Cristos modelul şi standardul de bunătate şi generozitate pentru creştini (cf.
Efeseni 5:1 ş.urm.; Ioan 13:14, 34).
Credinciosul care caută să îndeplinească Legea are o
„conştiinţă bună" (Faptele Apostolilor 23:1; 1 Timotei 1:5,19; Evrei
13:18; 1 Petru 3:16-21) - nu pentru că el se consideră perfect şi fără păcat,
ci pentru că ştie că relaţia sa cu Dumnezeu este bună, fiind bazată pe credinţa
adevărată şi pe pocăinţă. Un asemenea creştin va fi pentru semenii săi „un om
bun" (ca şi Barnaba, Faptele Apostolilor 11:24).
BIBLIOGRAFIE
Arnt, s.v. agathos, kalos E. Beyereuther, NIDNTT 2,
p. 98-107; G. Vos în DAC, 2,470 ş.urm.; C. F. H. Henry, Christian Personal
Ethics, 1957, p. 209-218.
J.I.P.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu