Biblia



BIBLIA. Termen derivat din gr. biblia („cărţi"), prin intermediul limbii latine, „Biblia" desemnează cărţile care sunt recunoscute drept canonice de către Biserica creştină. Cea mai veche folosire creştină a termenului ta biblia („cărţile") în sensul acesta se spune că este în 2 Clement 14:2 (cca. 150 d.Cr.): „cărţile şi apostolii declară că biserica... a existat de la început". Cf. Daniel 9:2: „Eu, Daniel, am văzut din cărţi" (ebr. basseparim), unde el se referă la culegerea de scrieri profetice din VT. Termenul gr. biblion (al cărui plural este biblia), este un diminutiv de la biblos, care indică orice fel de document scris, dar original s-a referit la cele scrise pe papirus (gr. byblos; cf. portul fenician Byblus, prin care se importa în antichitate papirusul din Egipt).

Un termen sinonim cu „Biblia" este „scrierile" sau „Scripturile" (gr. hai graphai, ta grammata) şi este folosit frecvent în NT pentru a indica documentele VT în totalitate, sau în parte; cf. Matei 21:42: „N-aţi citit niciodată în Scripturi?" (en tais graphais); pasajul paralel din Marcu 12:10 conţine termenul la singular, referindu-se la un anumit text citat: „Oare n-aţi citit locul acesta din Scriptură?" (ten graphen tauten); 2 Timotei 3:15, „sfintele Scripturi" (ta hiera grammata), v. 16, „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu" (pasa graphe theopneustos). În 2 Petru 3:16, „toate" scrisorile lui Pavel sunt incluse alături de „celelalte Scripturi" (tos loipas graphas), prin care se înţelegea scrierile VT şi, probabil, evangheliile.

VT şi NT - tawrat (de la ebr. tora) şi injil (de la gr. euangelion) - sunt recunoscute în Coran (Sura 3) ca revelaţii divine anterioare. VT ebraic este Biblia ebraică. Pentateuhul ebraic este Biblia samariteană.

I. Conţinutul şi autoritatea

Între creştini, pentru care VT şi NT constituie împreună Biblia, nu există un acord deplin cu privire la conţinutul lor. Unele ramuri ale bisericii siriace nu includ în NT 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa. Comuniunile romane şi greceşti includ în VT o serie de cărţi în plus faţă de cele care alcătuiesc Biblia ebraică; aceste cărţi adiţionale au format o parte a Septuagintei creştine.

Deşi ele sunt incluse, alături de încă una sau doua cărţi, în Biblia Protestantă Engleză completă, Biserica Anglicană (la fel ca şi Biserica Lutherană) urmează ideea lui Ieronim care susţine că aceste cărţi pot fi citite „ca un exemplu de viaţă şi pentru învăţarea obiceiurilor; dar lor nu le revine autoritatea de a formula vreo doctrină nouă" (Articolul VI). Alte biserici reformate nu le acordă deloc statut canonic (*APOCRIFE). Biblia etiopiană include 1 Enoh şi cartea Jubileelor.

În comunităţile creştine romane, greceşti şi de altă origine, Biblia, împreună cu tradiţia orală a bisericii, într-un oarecare sens, constituie autoritatea supremă. În bisericile Reformei, pe de altă parte, Biblia este singura autoritate supremă în probleme de doctrină şi practică. Astfel, Articolul VI al Bisericii Anglicane afirmă: „Sfânta Scriptură conţine toate lucrurile necesare pentru mântuire: de aceea, ceea ce nu poate fi citit în ea, şi nu poate fi dovedit prin ea, nu trebuie să i se ceară vreunui om să creadă ca fiind un articol de Crez şi nu trebuie să fie considerat ca o condiţie sau necesitate pentru mântuire". În acelaşi sens Mărturisirea de credinţă de la Westminster (Westminster Confession of Faith) (1. 2) enumera cele 39 de cărţi ale VT şi cele 27 ale NT ca fiind „date toate prin inspiraţia lui Dumnezeu, pentru a fi regula de credinţă şi de viaţă".

II. Cele două Testamente

Cuvântul „testament" din numele „Vechiul Testament" şi „Noul Testament", date celor două secţiuni ale Bibliei, provine prin cuvântul latin testamentum, de la gr. diatheke, care în majoritatea cazurilor unde apare în Biblia greacă înseamnă „legământ" şi nu „testament". În Ieremia 31:31 ş.urm. este prevestit un nou legământ (ebr. berit, LXX diatheke), care va înlocui legământul pe care Iahve l-a făcut cu Israel în pustie (cf. Exod 24:7 ş.urm.). „Prin faptul că zice: „Un nou legământ", a mărturisit că cel dintâi este vechi" (Evrei 8:13). Scriitorii NT văd împlinirea profeţiei despre noul legământ în rânduiala nouă inaugurată prin lucrarea lui Cristos; cuvintele Lui de instituire (1 Corinteni 11:25) conferă autoritate acestei interpretări. Prin urmare, cărţile VT sunt numite astfel datorită asocierii lor strânse cu istoria „vechiului legământ", iar cărţile NT poartă acest nume pentru că sunt documentele de temelie pentru „noul legământ". Modul în care noi folosim termenul „Vechiul Testament" este cel întâlnit în 2 Corinteni 3:14, „la citirea Vechiului Testament", deşi Pavel probabil că se referă la Lege, baza vechiului legământ, şi nu întregul volum al Scripturii ebraice. Termenii „Vechiul Testament" (palaia diatheke) şi „Noul Testament" (kaine diatheke), pentru cele două colecţii de cărţi, au intrat în folosinţa generală a creştinilor în ultima parte a sec. al 2-lea; în Apus, Tertullian a tradus diatheke în latină prin instrumentum (un document legal) şi apoi prin testamentum; acest ultim cuvânt a dăinuit - din nefericire - întrucât cele două părţi ale Bibliei nu sunt „testamente" în sensul obişnuit al termenului.

III. Vechiul Testament

În Biblia ebraică toate cărţile sunt aranjate în trei secţiuni: Legea (tora), Profeţii (nebi’im) şi Scrierile (ketubim). Legea cuprinde Pentateuhul, cele cinci „cărţi ale lui Moise". Profeţii se împart în două subdiviziuni - „Prorocii Vechi" (nebi’im ri’sonim), care includ Iosua, Judecători, Samuel şi împăraţi, şi „Prorocii Recenţi" (nebi’im ’aharonim), care includ Isaia, Ieremia, Ezechiel şi „Cartea celor Doisprezece Proroci". Scrierile conţin restul cărţilor - mai întâi Psalmii, Proverbele şi Iov, apoi cele cinci „Suluri" (megillot), şi anume Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile, Eclesiastul şi Estera; şi, în fine, Daniel, Ezra-Neemia şi Cronicile. Numărul total al cărţilor socotite în mod tradiţional este 24, dar aceste 24 de cărţi corespund exact cu socoteala noastră de 39, întrucât în calculul nostru Prorocii Mici sunt socotiţi ca 12 cărţi, iar Samuel, Împăraţi, Cronici şi Ezra-Neemia formează fiecare câte două cărţi. În antichitate au existat alte moduri de socotire a aceloraşi 24 de cărţi; într-un caz (atestat de Josephus), numărul total a fost redus la 22; în altul (cunoscut de Ieronim), a fost ridicat la 27.

Originea aranjării cărţilor în Biblia ebraică nu poate fi descoperită; împărţirea în trei secţiuni se crede că ar corespunde cu cele trei etape în care cărţile au primit recunoaşterea canonică, dar nu există nici o dovadă directă pentru acest fapt (*CANONUL VECHIULUI TESTAMENT).

În LXX cărţile sunt aranjate potrivit cu similaritatea subiectului. Pentateuhul este urmat de cărţile istorice, acestea sunt urmate de cărţile poetice şi de înţelepciune, iar acestea sunt urmate de profeţi. Aceasta este ordinea, care în esenţa ei, este perpetuată (prin Vulgata) în majoritatea ediţiilor creştine ale Bibliei. În unele privinţe ordinea aceasta este mai fidelă decât Biblia ebraică în ce priveşte ordinea cronologică a conţinutului naraţiunilor; de exemplu, Rut apare imediat după Judecători (întrucât relatează lucruri care s-au întâmplat „în zilele când conduceau judecătorii"), iar lucrarea Cronicarului apare în ordinea Cronici, Ezra, Neemia.

Împărţirea în trei secţiuni a Bibliei ebraice este reflectată în cuvintele din Luca 24:44 („Legea lui Moise... prooroci... psalmi"); de obicei NT vorbeşte despre „Lege şi prooroci" (vezi Matei 5:17, etc.), sau „Moise şi prooroci" (Luca 16:29, etc.).

Revelaţia divină pe care o cuprinde VT a fost comunicată în două moduri principale - prin lucrări măreţe şi prin cuvinte profetice. Aceste două moduri ale revelaţiei sunt legate în mod indisolubil. Lucrările de îndurare şi judecată prin care Dumnezeul Israelului S-a făcut cunoscut poporului legământului Său nu ar fi transmis poporului mesajul adecvat dacă nu ar fi fost interpretate de profeţi - „purtătorii de cuvânt" ai lui Dumnezeu, care au primit şi comunicat cuvântul Lui. De exemplu, evenimentele Exodului nu ar fi dobândit o semnificaţie perpetuă pentru israeliţi dacă Moise nu le-ar fi spus că în toate aceste evenimente Dumnezeul părinţilor lor acţiona pentru izbăvirea lor conform promisiunilor Lui din vechime. Pe de altă parte, cuvintele lui Moise ar fi fost fără rod dacă nu ar fi fost confirmate de evenimentele Exodului. Putem compara în mod asemănător rolul important pe care l-a avut Samuel în timpul ameninţării filistenilor, sau rolul marilor profeţi din sec. al 8-lea atunci când Asiria spulbera totul în calea sa, sau rolul lui Ieremia şi Ezechiel când regatul lui Iuda s-a sfârşit, şi aşa mai departe.

Această întrepătrundere în VT a lucrărilor măreţe cu cuvintele profetice, explică de ce istoria şi profeţia sunt întreţesute într-o asemenea măsură pe toate paginile VT; nu încape îndoială că înţelegerea acestui fapt a fost factorul care i-a determinat pe evrei să includă principalele cărţi istorice alături de profeţi.

Dar scrierile VT nu numai că redau această revelaţie progresivă bilaterală a lui Dumnezeu, ci VT redă în acelaşi timp răspunsul oamenilor la revelaţia lui Dumnezeu - un răspuns care uneori este supus, dar prea adesea nesupus; un răspuns exprimat atlt în fapte cât şi în cuvinte. În această redare în VT a răspunsului oamenilor cărora le-a vorbit Dumnezeu, NT găseşte învăţături practice pentru creştini; cu privire la răzvrătirea israeliţilor în pustie şi cu privire la dezastrele care au urmat, Pavel a scris: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor" (1 Corinteni 10:11).

În ce priveşte locul său în Biblia creştină, VT are un caracter pregătitor: ceea ce le-a spus „Dumnezeu... părinţilor noştri prin prooroci" a aşteptat împlinirea în cuvântul care „la sfârşitul acestor zile" sau, „în aceste zile de pe urmă" ne-a fost vorbit „prin Fiul" (Evrei 1:1 ş.urm.). Totuşi, VT a fost Biblia pe care apostolii şi alţi predicatori ai Evangheliei din zilele de început ale creştinismului au luat-o cu ei când L-au proclamat pe Isus ca Mesia, Trimisul lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul: ei au găsit în VT o mărturie clară despre Cristos (Ioan 5:39) şi o expunere clară a planului de mântuire prin credinţa în El (Romani 3:21; 2 Timotei 3:15). În privinţa modului de folosire a VT, ei au avut autoritatea şi exemplul lui Cristos Însuşi; şi Biserica, de atunci încoace, a procedat bine când a urmat precedentul stabilit de El şi de apostolii Săi şi a recunoscut VT ca şi Scriptură creştină. .„Ceea ce a fost indispensabil pentru Răscumpărătorul trebuie să fie întotdeauna indispensabil şi pentru cei răscumpăraţi" (G. A. Smith).

IV. Noul Testament

NT şi VT sunt în aceeaşi relaţie ca şi împlinirea şi promisiunea. Dacă VT relatează ceea ce Dumnezeu „a vorbit în vechime părinţilor noştri", NT redă cuvântul final pe care El l-a rostit prin Fiul Său, în care a fost însumată, confirmată şi depăşită toată revelaţia anterioară. Lucrările măreţe ale revelaţiei VT culminează cu lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos; cuvintele profeţilor VT îşi găsesc împlinirea în El. Dar el nu numai că încununează revelaţia lui Dumnezeu pentru om: el este de asemenea răspunsul perfect al omului pentru Dumnezeu *marele preot şi apostolul mărturisirii noastre (Evrei 3:1). Dacă VT scrie mărturia celor care au văzut ziua lui Cristos mai înainte ca aceasta să răsară, NT scrie mărturia celor care L-au văzut şi L-au auzit în zilele când era în trup, a celor care au ajuns să cunoască şi să proclame semnificaţia venirii Lui mai plenar, prin puterea Duhului, după învierea din morţi.

NT a fost acceptat de marea majoritate a creştinilor, în ultimii 1600 de ani, ca fiind alcătuit din 27 de cărţi. Aceste 27 de cărţi se încadrează în mod natural în 4 secţiuni: (a) cele patru evanghelii, (b) Faptele Apostolilor, (c) 21 de epistole scrise de apostoli şi „bărbaţi apostolici", (d) Apocalipsa. Această ordine nu numai că este logică, dar este în linii mari şi o ordine cronologică în ce priveşte tematica documentelor; totuşi, nu este ordinea în care au fost scrise cărţile.

Primele cărţi ale NT care au fost scrise au fost Epistolele timpurii ale lui Pavel. Acestea (împreună, poate, cu Epistola lui Iacov) au fost scrise între anii 48 şi 60 d.Cr, mai devreme decât cea mai veche Evanghelie. Cele patru evanghelii aparţin deceniilor dintre 60 şi 100, şi tot în aceste decenii pot fi datate toate (sau aproape toate) celelalte scrieri ale NT. În timp ce scrierea cărţilor VT s-a întins pe o perioadă de peste 1.000 de ani, cărţile NT au fost scrise în curs de un secol.

Scrierile NT nu au fost adunate laolaltă în forma pe care o cunoaştem noi imediat după ce au fost scrise. La început *Evagheliile individuale au avut o existenţă locală independentă, în comunităţile pentru care au fost compuse iniţial. Pe la începutul secolului al 2-lea, însă, ele au fost adunate laolaltă şi au început să circule ca un set de patru cărţi. Când s-a întâmplat aceasta, *Faptele a fost despărţită de Evanghelia după Luca, cu care alcătuise o lucrare unitară în două volume, şi a inaugurat o carieră proprie, nu lipsită de importanţă.

Epistolele lui Pavel au fost păstrate la început de comunităţile sau persoanele cărora le-au fost trimise. Dar există dovezi care sugerează că spre sfârşitul sec. 1 scrierile care au dăinuit au început să fie adunate într-o colecţie de scrieri pauline - care au circulat repede la biserici - mai întâi o colecţie de 10, şi la scurtă vreme după aceea, o colecţie mai mare, de 13, mărită prin includerea celor 3 epistole *pastorale. În cadrul colecţiei pauline se pare că epistolele nu au fost aranjate în ordine cronologică, ci în ordinea descrescândă a lungimii. Acest principiu poate fi observat în ordinea găsită în majoritatea ediţiilor NT din zilele noastre: scrisorile către biserici vin înaintea celor către persoane individuale, iar în cadrul acestor subdiviziuni sunt aranjate în aşa fel încât cea mai lungă este prima şi cea mai scurtă este ultima. (Singura abatere de la această schemă este Epistola către galateni, care vine înainte de Efeseni, deşi Efeseni este puţin mai lungă.)

Dată fiind colecţia de evanghelii şi de scrieri pauline, Faptele Apostolilor a servit ca o legătură între ele, şi avem astfel începutul *Canonului NT aşa cum îl cunoaştem noi. Biserica primară, care a moştenit Biblia ebraică (sau versiunea greacă a LXX) drept Scriptură sacră, nu a aşteptat mult până la punerea scrierilor evanghelice şi apostolice alături de Lege şi Proroci, folosindu-le pentru propagarea şi apărarea Evangheliei, precum şi pentru închinăciunea creştină. Astfel, Iustin Martirul, pe la jumătatea sec. al 2-lea, descrie cum creştinii, în întrunirile lor de duminica citeau „amintirile apostolilor sau scrierile profeţilor" (Apology 1. 67). Prin urmare, era normal ca atunci când creştinismul s-a răspândit la popoarele care vorbeau alte limbi decât greaca, NT să fie tradus din greacă în limbile respective, pentru beneficiul noilor convertiţi. Până în anul 200 d.Cr. a existat o traducere latină şi una siriacă a NT, iar în secolul următor a fost făcută o traducere în limba coptă.

V. Mesajul Bibliei

Biblia a avut, şi continuă să aibă, un rol important în istoria civilizaţiei. Multe limbi au ajuns să fie scrise pentru prima dată tocmai pentru ca Biblia, în întregime sau în parte, să poată fi tradusă în formă scrisă. Şi acesta este doar un exemplu minor cu privire la misiunea civilizatoare a Bibliei în lume.

Misiunea civilizatoare este efectul direct al mesajului central al Bibliei. Ar putea părea surprinzător să vorbim despre un mesaj central într-o colecţie de scrieri care reflectă istoria civilizaţiei din Orientul Apropiat în decurs de câteva milenii. Cu toate acestea, există un mesaj central şi tocmai recunoaşterea acestui fapt a făcut ca Biblia să fie tratată ca o carte, şi nu ca o simplă colecţie de cărţi - la fel cum termenul grec biblia („cărţi"), la plural, a devenit termenul latin biblia („cartea"), la singular.

Mesajul central al Bibliei este istoria mântuirii, şi pe tot parcursul celor două Testamente pot fi observate trei fire ale acestei povestiri în curs de desfăşurare: Aducătorul mântuirii, calea mântuirii şi moştenitorii mântuirii. Am putea reformula acest mesaj în termenii ideii legământului; am putea spune ca mesajul central al Bibliei este legământul lui Dumnezeu cu oamenii, şi cele trei fire sunt Mediatorul legământului, temeiul legământului şi poporul legământului. Dumnezeu Însuşi este Mântuitorul poporului Său; El este Cel care confirmă legământul îndurării cu ei. Aducătorul mântuirii, Mediatorul legământului, este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Calea mântuirii, temeiul legământului, este harul lui Dumnezeu, care cere de la poporul Său un răspuns reprezentat prin credinţă şi supunere. Moştenitorii mântuirii, poporul legământului, este Israelul lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu.

Continuitatea dintre poporul legământului din VT şi NT este neclară pentru cititorul traducerilor Bibliei în limba noastră, deoarece „biserică" este un cuvânt în exclusivitate nou-testamental, şi cititorul se gândeşte în mod firesc la ceva ce a început în perioada NT. Dar cititorul Bibliei greceşti nu era confruntat cu un cuvânt nou când întâlnea ekklesia în NT- el întâlnise deja termenul acesta în LXX, ca unul dintre cuvintele folosite pentru a descrie Israelul ca „adunarea" lui Iahve. Desigur, cuvântul are un sens nou şi mai deplin în NT. Isus a spus: „Eu voi zidi Biserica Mea" (Matei 16:18), deoarece oamenii din vechiul legământ trebuiau să moară împreună cu El, ca să învie împreună cu El la o viaţă nouă - o viaţă nouă în care restricţiile naţionale au dispărut. Dar Cristos oferă în Sine Însuşi continuitatea vitală dintre vechiul Israel şi cel nou, iar urmaşii Săi credincioşi erau în acelaşi timp rămăşiţa credincioasă a vechiului Israel şi nucleul noului Israel. Domnul Slujitor şi poporul Său slujitor unesc cele două Testamente (*BISERICA; *ISRAELUL LUI DUMNEZEU).

Mesajul Bibliei este mesajul lui Dumnezeu pentru om, comunicat „în multe rânduri şi în multe chipuri" (Evrei 1:1) şi, în fine, întrupat în Cristos. Astfel, „autoritatea Sfântei Scripturi, motivul pentru care ar trebui crezută şi ascultată, nu depinde de mărturia vreunui om sau biserici, ci depinde numai de Dumnezeu (care este adevărul însăşi), autorul ei; şi de aceea trebuie primită, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu" (Westminster Confession of Faith, 1.4) (*BIBLICĂ, CRITICA; *CANONUL NOULUI TESTAMENT; *CANONUL VECHIULUI TESTAMENT; *TRADUCERI ALE BIBLIEI; *INSPIRAŢIE; *INTERPRETAREA (BIBLICĂ); *LIMBAJUL APOCRIFELOR, VECHIULUI TESTAMENT, NOULUI TESTAMENT; *REVELAŢIA; *SCRIPTURA; *TEXTE ŞI VERSIUNI.)

BIBLIOGRAFIE
B. F. Westcott, The Bible in the Church, 1896; H. H. Rowley (ed.), A Companion to the Bible, 1963; B. B. Warfield, The Inspiration and Authority of the Bible, 1948; A. Richardson şi W. Schweitzer (ed.), Biblical Authority for Today, 1951; C. H. Dodd, According to the Scriptures, 1952; H. H. Rowley, The Unity of the Bible, 1953; F. F. Bruce, The Books and the Parchments, 1953; A. M. Chirgwin, The Bible in World Evangelism, 1954; J. Bright, The Kingdom of God in Bible and Church, 1955; J. K. S. Reid, The Authority of the Bible, 1957; S. H. Hooke, Alpha and Omega, 1961; The Cambridge History of the Bible, 1-3, 1963-1970; J. Barr, The Bible in the Modern World, 1973.

F.F.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: