bani

bani

  13:55    

---

BANI.

I. În Vechiul Testament

Înainte de introducerea monedelor către sfârşitul sec. al 8-lea î.Cr. (vezi c., mai jos), mijlocul de schimb în tranzacţiile comerciale a fost o formă modificată de troc (schimb în natură). Pretutindeni în Orientul Apropiat bunurile de larg consum, atât cele care erau perisabile, cum sunt lâna, orzul, grâul şi curmalele, cât şi cele neperisabile, între care se includ metalele, lemnul, vinul, mierea şi animalele, serveau ca „bunuri de schimb". Textele vechi arată că încă din cele mai vechi timpuri s-au făcut periodic încercări de a stabiliza valoarea acestor bunuri, unele în raport cu altele. Astfel, bogăţia era măsurată prin posedarea de vite (Iov 1:3) şi metale preţioase. Avraam era „foarte bogat în vite, în argint şi în aur" (Geneza 13:2).

a. Metalele ca şi bunuri de schimb

Întrucât argintul (ebr. kesep) era cel mai obişnuit metal preţios în Palestina (precum şi în Asiria şi în Babilon), se pare că a fost folosit cel mai frecvent (kesep este tradus deseori ca „bani", de ex. Geneza 17:13). În tranzacţiile obişnuite cuvântul „argint" este omis adesea, fiind considerat de la sine înţeles; Solomon a cumpărat care de război cu 600 (sicli greutate de argint) şi cai cu 150 (1 Împăraţi 10:29; cf. Levitic 5:15). Venitul lui a fost calculat în talanţi de argint (1 Împăraţi 10:14; *GREUTĂŢI ŞI MĂSURI), deoarece argintul era la fel de obişnuit în Ierusalim ca şi pietrele (1 Împăraţi 10:27). Până în vremurile post-exilice „siclul" are sensul literal de *greutate şi nu indică o monedă.

Argintul era folosit pentru a cumpăra bunuri imobile, cum a fost ogorul cumpărat de Ieremia la Anatot cu 17 sicli de argint (Ieremia 32:9), peştera Macpela cumpărată de Avraam cu 400 de sicli de argint (Geneza 23:15-16), satul şi dealul Samariei cumpărat de Omri cu 2 talanţi de argint (1 Împăraţi 16:24) şi aria de treierat a lui Aravna, cumpărată de David cu 50 de sicli (2 Samuel 24:24). Argintul era de asemenea baza zestrei (Exod 22:17) sau a preţului de cumpărare a miresei (Osea 3:2).

Aurul fiind obţinut mai rar, este menţionat adesea după argint în plata tributului. Astfel, Ezechia i-a plătit lui Sanherib în anul 701 î.Cr. 300 de talanţi de argint şi 30 de talanţi de aur (2 Împăraţi 18:14), iar Menahem i-a cumpărat pe asirieni cu 1000 de talanţi de argint (2 Împăraţi 15:19). Aurul juca un rol important în tranzacţiile de graniţă între state şi Hiram i-a plătit 120 de talanţi de aur lui Solomon pentru satele pe care acesta i le cedase (1 Împăraţi 9:10-14).

În multe tranzacţii plata în bunuri putea fi şi un supliment sau un substitut pentru metalele preţioase. Meşa, regele Moabului, a oferit oi şi lână (2 Împăraţi 3:4); potrivit analelor asiriene, Sanherib a primit pietre preţioase de la Ezechia, în afară de aur şi argint, iar tributul lui *Iehu pentru Salmanasar III a inclus bucăţi de antimoniu, plumb, vase de aur şi fructe rare. Orzul (Osea 3:2), mirodeniile (2 Împăraţi 20:13) sau îmbrăcămintea (2 Împăraţi 5:23) puteau reprezenta o parte din preţul hotărât. Cuprul („arama") era un alt metal folosit ca valută (Exod 35:5; 2 Samuel 21:16), dar avea valoare mai scăzută decât aurul (Isaia 60:17).

Pentru a controla folosirea metalelor ca valută acestea trebuiau cântărite (ebr. sql, de aici derivă „siclu") de cumpărător şi verificate de vânzător în prezenţa unor martori (Geneza 23:16; Ieremia 32:9-10). Standardul de greutate folosit era standardul local, numit „argintul cetăţii X" sau „argint care mergea la orice vânzător" (Geneza 23:16; bab. kaspum sa tam-qarim). La acest standard se face referire şi în afirmaţia că argintul era cântărit „după greutatea lui" (Geneza 43:21). Astfel, negustorii erau „cei care cântăreau argintul". Calitatea metalului era verificată şi prin marcarea locului de origine. Aurul de Ofir (1 Împăraţi 10:11) sau Parvaim (2 Cronici 3:6) era foarte apreciat, iar uneori aurul sau argintul era clasificat ca fiind „curăţit prin foc" (rafinat, pur).

b. Forme de valută

Pentru a permite transportul metalului folosit ca valută, acesta era păstrat fie sub formă de bijuterii (adesea ca brăţări), fie sub formă de obiecte de uz zilnic sau de forme caracteristice. Astfel, Avraam i-a dat lui Rebeca un inel de aur (cântărind) o jumătate de siclu şi brăţări de 10 sicli (Geneza 24:22). Aurul era transportat adesea sub forma unor bare subţiri sau plăci ca nişte icuri (ebr. „limbă"), cum a fost placa de 50 de sicli găsită de Acan la Ierihon (Iosua 7:21) sau „(lingouri de) aur de Ofir" (Isaia 13:12). Aurul şi argintul erau păstrate de asemenea sub formă de lingouri, vase, pulbere (Iov 28:6) sau bucăţi mici, şi puteau fi topite şi folosite imediat pentru diverse scopuri. Iosif a mărit în felul acesta venitul Egiptului (Geneza 47:14).

În timpul unei călătorii bucăţile mici de metal erau purtate într-o pungă de piele sau de pânză („legături de argint", Geneza 42:35; Proverbe 7:20), iar dacă punga era spartă banii puteau fi pierduţi uşor (Hagai 1:6). Pentru un talant de argint se pare că era nevoie de doi saci (2 Împăraţi 5:23). Pentru a evita pierderile, pungile de bani erau puse adesea în interiorul altor saci sau a altor obiecte (Geneza 42:35). Argintul era turnat de asemenea sub forma unor stropi mici sau mărgele (1 Samuel 2:36, ‘agora) sau sub forma unor bulgări. Probabil că jumătatea de siclu de argint folosită pentru plată la sanctuar era un bulgăre de argint care nu era bătut în forma unei monede (Exod 30:13; 2 Împăraţi 12:9-16), deşi de obicei taxa pentru templu putea fi plătită cu argint sau în natură (Deuteronom 26; Neemia 5:10).

Cuprul, fiind mai puţin preţios decât aurul şi argintul, era transportat ca discuri circulare şi de aceea termenul kikkar („rotund", „pâine lată şi rotundă", asir. kakkaru) a fost folosit pentru „talant", cea mai mare măsură de greutate.

c. Introducerea monedelor

Monedele, bucăţi de metal imprimate cu un sigiliul care să le autentifice titlul şi greutatea aşa încât să fie acceptate la vedere, au apărut pentru prima oară în Asia Mică pe la jumătatea sec. al 7-lea î.Cr. Deşi Sanherib (cca. 701 î.Cr.) vorbeşte despre „baterea ca monedă? bucăţilor de o jumătate de siclu", nu există nici o dovadă că aceasta s-ar referi la altceva decât la o tehnică de turnare a bronzului, deoarece până în prezent nu au fost găsite în Asiria, Siria sau Palestina monede datând din această perioadă veche. Primele monede cunoscute au fost confecţionate în Lidia din electrum (un aliaj natural de aur şi argint). Herodot (1. 94) atribuie introducerea monedelor lui Croesus, regele Lidiei (561-546 î.Cr.), monedele lui de argint fiind numite „Croesides". S-ar părea că monedele au fost introduse în Persia de Darius I (521 -486 î.Cr.), al cărui nume a fost folosit pentru a desemna moneda groasă de aur, daric, pe care regele este arătat de la brâu în sus sau îngenunchiat, cu arc şi săgeată; pe verso moneda era marcată cu o stanţă (vezi Herodot 4. 166). Acest daric cântărea 130 grame, iar un siglos sau siclu de argint cântărea 86 1/2 grame. S-a sugerat (PEQ 87, 1955, p. 141) că Hagai 1:6 (520 î.Cr.) este cea mai veche referire biblică la bani sub formă de monede.

Daricul („dram") a fost cunoscut de evrei în exil (Ezra 2:69; 8:27; Neemia 7:70-71) iar referirea la daric în timpul lui David (1 Cronici 29:7) arată că textul de aici a dat echivalentul din vremea când a fost compilată această relatare. Trecerea la plata lucrătorilor cu monede, în loc de plată în natură este atestată de textele Vistieriei de la Persepolis (cca. 450 î.Cr.), care confirmă raportul de 13:1 aur faţă de argint. Se pare că răspândirea folosirii monedelor în Iuda a avut loc încet, poate din cauza imaginilor care erau imprimate pe ele. De aceea, nu este sigur dacă siclii de argint din Neemia 5:15; 10:32 au fost greutăţi, ca în perioada veche, sau monede.

Negustorii fenicieni au preluat repede folosirea monedelor şi monetarii funcţionau în secolele al 5-lea şi al 4-lea î.Cr. la Aradus, Byblos, Tit şi Sidon. Monedele cetăţilor din Asia Mică şi Grecia, şi cele ale regilor din dinastia Ptolomeilor din Egipt şi a Seleucizilor din Siria, au intrat în Iuda şi au circulat alături de monedele regilor persani. Guvernatorilor evrei aprobaţi de regii persani li s-a permis să emită monede mici de argint de pe la anul 400 î.Cr. Modelul acestor aproximativ 6 monede a copiat modele ateniene, dar include cuvântul yhd, „Iuda". O monedă poartă numele lui Ezechia, probabil Marele preot din vremea lui Alexandru cel Mare.

După înfiinţarea statului evreu independent, Simon Macabeul a primit dreptul să emită monede (1 Macabei 15:6), dar se pare că nu a folosit acest drept (s-a dovedit că monedele care i-au fost atribuite în trecut aparţin perioadei Primei şi celei de-a Doua Revolte, 67-70 d.Cr, 132-5). Alexandru Iannaeus (103-76 î.Cr.) probabil că a fost primul domnitor evreu care a emis monede. Acestea erau monede mici de bronz cu diferite modele, cu numele lui în greacă şi ebraică, şi uneori cuvintele „Yehonatan marele preot şi comunitatea iudeilor". Regii care au urmat au continuat să bată monede mici de bronz, în timp ce stăpânirea romană a reţinut prerogativul de a emite monede de argint. Numai în timpul revoltelor evreieşti au fost emise monede locale de argint.

BIBLIOGRAFIE

R. de Vaux, Ancient Israel, 1961, p. 206-209; E. S. G. Robinson, „The Beginnings of Achaemenid Coinage" în Numismatic Chronicle (Seria a 6-a) 18, 1958, p. 187-193; Y. Meshorer, Jewish Coins of the Second Temple Period, 1967.

D.J.W.

II. În Noul Testament

În vremea NT au circulat în Palestina monede provenind din trei surse. Erau monedele imperiale oficiale, emise după standardul roman; monedele provinciale emise la Antiohia şi Tir, care urmau în mare măsură standardul grec vechi, şi care circulau în principal printre locuitorii din Asia Mică; şi monedele evreieşti locale, emise probabil la Cezarea. Unele cetăţi şi unii regi vasali primeau de asemenea dreptul să emită propriile lor monede de bronz. Dat fiind numărul mare de monede diferite în circulaţie, este evident că era nevoie de schimbători de bani la Ierusalim, în special la sărbători, când evreii veneau din toate părţile ca să plătească darea lor pentru visteria Templului. Cu aceste ocazii schimbătorii de bani îşi mutau tejghelele în Curtea Neamurilor, de unde i-a scos afară Isus (Ioan 2:15; Matei 21:12; Marcu 11:15; Luca 19:45 ş.urm.) datorită avariţiei lor.

Matei 10:9 ne aminteşte că în zilele acelea, ca şi în zilele noastre, monedele erau confecţionate din trei metale principale: aur, argint şi cupru, bronz sau aramă. Bronzul (gr. chalkos) este folosit ca un termen general pentru „bani" în Marcu 6:8 şi 12:41, dar întrucât numai monedele de valoare mai mică, moneda romană las (gr. assarion) şi moneda evreiască lepton, erau bătute în bronz, termenul mai obişnuit pentru bani în vremea NT este „argint" (gr. argyrion vezi Luca 9:3; Faptele Apostolilor 8:20; etc.). Cele mai obişnuite monede de argint menţionate în NT sunt tetradrahma greacă şi denarius-ul roman. Termenul gr. chrysos, aur, este folosit cel mai frecvent pentru a indica metalul pro-priuzis, cu excepţia textelor din Matei 10:9; Faptele Apostolilor 3:6, poate şi în Faptele Apostolilor 20:33; 1 Petru 1:18; Iacov 5:3; Matei 23:16 ş.urm., deşi în aceste cazuri ar putea să se refere la fel de bine la vase şi ornamente de aur.

Alţi termeni generali folosiţi pentru bani în NT sunt cuvântul gr. obişnuit chrema, care înseamnă proprietate sau bogăţie, sau bani (Faptele Apostolilor 4:37; 8:18, 20; 24:26); kerma, sau mărunţiş (de al gr. keiro, „eu tai"), folosit în Ioan 2:15 şi indicând aproape întotdeauna monede de cupru; şi nomisma, sau bani introduşi în folosinţa obişnuită prin lege (nomos). Acest ultim termen este întâlnit numai în Matei 22:19, unde expresia nomisma tou kensou înseamnă moneda legală pentru plata taxei.

a. Monede evreieşti

În 141-140 î.Cr. Antioh VII i-a acordat permisiunea lui Simon Macabeul „preotul şi etnarhul iudeilor... să bată monede proprii ca bani pentru ţara lui" (1 Macabei 15:6) şi de atunci au fost emise monede evreieşti, în special de bronz, în timp ce cetăţile învecinate produceau din abundenţă monede de argint. Primele monede evreieşti au ţinut cont de porunca a doua şi de aceea modelele s-au limitat strict la ornamente horticole sau obiecte neînsufleţite. Monedele emise în timpul Irozilor arată una sau două abateri de la a ceasta regulă, întrucât au prezentat uneori portretul împăratului roman care domnea, iar uneori au avut te revers portretul Irozilor (vezi Wiseman, IBA, p. 86). În timpul Primei Revolte (66-70 d.Cr.) evreii au emis cu mândrie pentru prima oară monede proprii de argint: monede de un siclu, de un sfert şi de o jumătate de siclu, cât şi monede de bronz. După această revoltă, vistieria Templului a fost capturată, şi de aceea evreu nu au mai avut rezerve de metal pentru a bate monede de argint în timpul celei de-a Doua Revolte (132-135 d.Cr.). De aceea ei au sărbătorit independenţa ştanţând pe vechile monede străine inscripţia „izbăvirea Ierusalimului".

Singura monedă evreiască menţionată în NT este leptonul de bronz (de la gr. leptos - „mic, fin"). „Gologanul" văduvei din Marcu 12:42; Luca 21:2, numit „bănuţ" în Luca 12:59, reprezintă cea mai mică monedă posibilă. Era echivalent cu o jumătate de quadrans roman, şi de aceea o optime de assarion (vezi mai jos). Asemenea monede erau emise pe plan local de procurator sau de tetrarh, iar *Pilat se pare că a imprimat modele pe monedele sale, ca să-i jignească pe evrei.

b. Monede greceşti

Moneda greacă de bază era cea de argint, numită drachme. 100 de drahme valorau o mna, sau o mină, iar 6.000 de drahme erau un talant. În jurul anului 300 î.Cr. drahma era preţul unei oi, iar un bou costa 5 drachmai (Demetrius Phalereus).

Drachme este menţionată numai în Luca 15:8 ş.urm., „monedă de argint", în româneşte: „lei de argint", pe care femeia din pildă probabil că a purtat-o ca un ornament. Era aproximativ echivalent cu un denarius roman (vezi mai jos).

Didrachmon sau moneda de 2 drahme era folosită de evrei pentru plata jumătăţii de siclu cerută ca taxă anuală pentru Templu (Matei 17:24). Această reglementare era derivată din plata pentru ispăşire prescrisă în Exod 30:11-16 care, potrivit lui Maimonides, a ajuns mai târziu să devină o taxă anuală obişnuită (vezi Josephus, Ant. 16.100). După căderea Ierusalimului şi distrugerea Templului această taxă a trebuit să fie plătită la vistieria romană (Josephus, BJ 7. 217). Pare mai probabil ca monedele folosite pentru această taxă să fi fost cele emise în Tir, deoarece Legea Talmudului interzicea folosirea banilor antiohieni pentru visteria templului, nu pentru vreun motiv religios special, ci pentru că nu conţineau suficient argint.

Moneda de 4 drahme, stater, tetradrachmon este întâlnită numai în Matei 17:27 unde este moneda cu care Petru avea să plătească birul la Templu pentru Isus şi pentru sine. Întrucât era o monedă mai obişnuită decât didrahma, s-ar părea că evreii se asociau câte doi ca să plătească birul folosind tetradrahma. Aceasta era emisă la Antiohia, Cezarea în Capadocia şi în Tir. Pompei a fixat rata de schimb pentru tetradrahmele din Antiohia şi Tir la 4 denarii (prin 65 î.Cr.), iar Josephus se referă la aceeaşi rată de schimb pentru tetradrahma din Tir din vremea sa (.BJ 2. 592). Tetradrahmele antiohiene au fost folosite în schimburile imperiale, dar rata de schimb era numai 3 denarii. Majoritatea numismaţilor sunt de acord că aceasta a fost moneda cu care lui Iuda i s-au plătit cei treizeci de arginţi (Matei 26:15). Folosirea termenului argyria hikana, „bani mari de argint", în trad. rom. „mulţi bani", în Matei 28:12-13, a fost considerată de unii că ar sugera statirii mari de argint şi nu drahmele sau dinarii mai mici, deşi este posibil ca adjectivul să se refere la cantitate şi nu la mărime.

Termenul mna, tradus „pol" sau „mină", apare în pilda din Luca 19:11-27.

„Talantul" nu era o monedă, ci o unitate de calcul monetar. Valoarea talantului era ridicată, dar varia în funcţie de metalul în discuţie şi în funcţie de standardele monetare. Talantul roman-atenian? era echivalent cu 240 de aurei (vezi mai jos). Este folosit de Isus în două pilde: în Matei 18:24 „zece mii de talanţi" este o expresie figurativă pentru o sumă foarte mare de bani, iar în pilda talanţilor din Matei 25:15-28, în v. 18 este numit argyrion, care poate sugera că Domnul S-a referit la talantul de argint.

c. Monede romane

Moneda romană de bază, menţionată mai sus, a fost denarius, din argint. Un aureus de aur valora 25 de denarii. Greutatea unui aureus a fost fixată de Iuliu Cezar în anul 49 î.Cr. la 126,3 grame, dar devalorizarea monedei în timpul lui Cezar August şi a succesorilor săi a dus la scăderea greutăţii la 115 grame în timpul lui Nero.

Moneda quadrans (gr. kodrantes) era un sfert dintr-un as de cupru (vezi mai jos). Este menţionată atât de Horaţiu (Satire 2.3.93) cât şi de Iuvenal (7.8) ca fiind cea mai mică monedă romană; în Marcu 12:42 se spune că cei 2 bănuţi (lepta) ai văduvei (vezi a., mai sus) erau echivalenţi cu un quadrans. Matei 5:26 foloseşte quadrans pentru cea mai mică monedă, care trebuie plătită pentru a achita complet datoria, în timp ce textul paralel din Luca (12:59) foloseşte termenul lepton, cu excepţia Textului Apusean, care este identic cu cel din Matei.

Un as de cupru (gr. assarion) era un sfert dintr-un sestertius de bronz şi o şaisprezecime dintr-un denarius de argint. Termenul apare în Matei 10:29 şi Luca 12:6, unde este tradus „ban", preţul cu care erau vândute două vrăbii (în Luca se spune cinci vrăbii cu 2 bani).

Dinarul lat. denarius, (gr. denarion) şi-a primit numele (deni = zece dintr-o dată) de la faptul că la început era echivalentul în argint a 110 aşi de cupru. Începând din anul 217 î.Cr. a valorat 16 aşi, iar greutatea unui as a fost stabilită la 28 grame. În limba română a fost tradus „leu" (vezi Matei 18:28).

Din pilda din Matei 20:1-16 s-ar părea că un denarius era plata unui muncitor pe o zi, iar 2 denarii a fost suma plătită de Samariteanul milostiv hangiului (Luca 10:35): aceste exemple ne permit să înţelegem puterea de cumpărare a unui denarius. În Apocalipsa 6:6 „un sfert de măsură de grâu pentru un denarius (leu) şi trei sferturi de măsuri de orz pentru un denarius" este un indiciu al preţurilor în timp de foamete (*GREUTĂŢI ŞI MĂSURI).

Din Matei 22:19; Marcu 12:15; Luca 20:24 aflăm că aceasta a fost moneda folosită pentru a-L prinde pe Isus în cursă cu întrebarea despre birul Cezarului. Au fost descoperiţi denarii de argint din vremea aceea, având imprimat pe avers capul împăratului Tiberius, iar pe revers pe mama sa, Livia, în rolul zeiţei Pax, ţinând o ramură şi un sceptru (vezi IBA, p. 87, fig. 90). Aureus sau denarius aureus (dinar de aur), a fost o monedă de aur introdusă de Iuliu Cezar în cadrul reformei financiare din anul 49 î.Cr. Nu este menţionat în Biblie, dar este menţionat în Josephus, Ant. 14. 147; s-ar putea să fie indicat de termenul „aur", în Matei 10:9.

BIBLIOGRAFIE

K. A. Jacob, Coins and Christianity, 1959; R. G. Bratcher, „Weights, Money, Measures and Time", The Bible Translator 10, Nr. 4, Oct. 1959, p. 165 ş.urm.; Garnet R. Halliday, Money Talks about the Bible, 1948; G. F. Hill, Catalogue of Greek Coins in the British Museum, vol. despre Palestina, 1914; E. Rodgers, A Handy Guide to Jewish Coins, 1914; Paul Romanoff, Jewish Symbols on Ancient Jewish Coins, 1944; F. A. Banks, Coins of Bible Days, 1955; A. Reifenberg, Israel’s History in Coins from the Maccabees to the Roman Conquest, 1953; D. Kanael, BA 26, 1965, p. 38-62; E. W. Klenkowsky, On Ancient Palestinian and Other Coins, 1974; Y. Meshorer, Jewish Coins of the Second Temple Period, 1967.

D.H.W.