Babilon



BABILON.

I. În Vechiul Testament

Cetate situată pe fluviul Eufrat (la 80 km S de actualul Bagdad, Irak) care a devenit capitala politică şi religioasă a statului Babilon şi a imperiului şi civilizaţiei babiloniene.

a. Numele

Termenul ebr. Babel este tradus Babilon (excepţie face Geneza 10:10;11:9, *BABEL), pe baza cuvântului gr. Babylon. Acestea sunt redări ale termenului babilonian bab-ili; pl. bab-ilani, care la rândul său este o traducere a numelui sumerian mai vechi ka-dingir-ra, „poarta zeului". Egiptenii au scris numele b-bi-r’ (= bbr sau bbl) iar ahemenizii, în persana veche, babirus. Alte nume obişnuite date cetăţii în textele babaoniene sunt tin-tir (ki), „viaţa copacilor", adică „sediul vieţii" şi e-ki, „loc cu canale". Seşac, din Ieremia 25:26; 51:41 se consideră în general o redare a numelui Babel în scrierea secretă atbash, dar se poate să fie o apariţie rară a unui nume vechi (ses-ki).

b. Întemeierea

Potrivit cu Geneza 10:10, *Nimrod a întemeiat cetatea ca şi capitală, în timp ce tradiţiile religioase babiloniene afirmă că a fost întemeiată de zeul Marduk (în afară de referirea la construirea Turnului *Babel (ziguratul) nu există nici un document cu privire la întemeierea cetăţii).

c. Istoria

Potrivit tradiţiei, Sargon I din Agade (cca. 2400 î.Cr.) şi succesorul său, Sharkalisharri, au construit temple pentru zeii Anunitum şi Amal şi au restaurat templul-turn. Este posibil ca Agade să fi fost construit în parte pe ruinele vechii cetăţi Babilon. Pe vremea lui Shulgi din Ur (cca. 2000 î.Cr.) Babilonul a fost atacat şi apoi condus de guvernatori (patensi) numiţi din Ur. O dată cu instaurarea primei dinastii amonte la Babilon, zidurile cetăţii au fost restaurate în timpul lui Sumuabum, iar Hammurapi şi succesorii săi au mărit oraşul, care a înflorit ca şi capitală a ţinutului lor, până în momentul în care aceştia au fost răsturnaţi de hitiţi pe la 1595 î.Cr. După o perioadă petrecută sub stăpânirea casiţilor cetatea s-a răsculat şi a fost atacată cu mai multe ocazii, în special de Tiglat-Pilassar I al Asiriei în jurul anului 1100 î.Cr. Babilonul s-a luptat în repetate rânduri ca să-şi dobândească independenţa şi într-o împrejurare un conducător caldeu, Marduk-ipla-iddina II (722-710, 703-702 î.Cr.) a trimis soli pentru a cere ajutorul regatului Iuda (2 Împăraţi 20:12-18). Relatarea de către Isaia a soartei cetăţii (Isaia 13) este formulată foarte asemănător cu relatarea de către Sargon II al Asiriei a jefuirii cetăţii. În încercarea de a-i îndepărta pe conducătorii rebelilor, unii dintre cetăţenii de vază au fost deportaţi în Samaria, unde ei au introdus închinarea la zeităţi babiloniene locale (2 Împăraţi 17:24-30). Sanherib l-a făcut pe fiul sau rege al Babilonului, dar acesta a fost omorât în anul 694 î.Cr. de elamiţi pro-babilonieni. Încercând să pună capăt acestui val de naţionalism babilonian, Sanherib a jefuit cetatea în anul 689 î.Cr. şi a luat din cetate statuile sacre. Fiul său, Esar-Hadon a încercat să restaureze Cetatea Sfântă unde l-a dus prizonier pe Manase (2 Cronici 33:11). El a transformat Babilonul într-o cetate vasală sub conducerea unui fiu, Samas-sum-ukin, care însă s-a certat cu fratele său, *Asurbanipal al Asiriei. În războaiele care au urmat între 652-648 î.Cr. Babilonul a fost grav distrus de foc şi asirienii au încercat din nou să-l instaleze ca şi guvernator pe un conducător local, Kadalanu.

Declinul Imperiului asirian i-a permis lui Nabopolassar, un caldeu, să recucerească cetatea şi să înfiinţeze o dinastie nouă în 626 î.Cr. Eforturile sale de restaurare a cetăţii au fost continuate de succesorii săi, şi în special de fiul său, Nebucadneţar II, regele Babilonului (2 Împăraţi 24:1), care s-a lăudat cu cetatea mare pe care a reconstruit-o (Daniel 4:30). Armata babiloniană biruitoare a adus la Babilon pe prizonierii evrei după războaiele împotriva lui Iuda. Printre aceştia s-a aflat Ioiachin, a cărui captivitate este confirmată de inscripţii găsite chiar în ruinele Babilonului. Prada luată din Templul de la Ierusalim, adusă împreună cu regele Zedechia care a fost orbit (2 Împăraţi 25:7-13), a fost depozitată în templul principal al cetăţii, probabil în templul zeului Marduk (2 Cronici 36:7). Mai târziu cetatea a fost condusă de Amel-Marduk (*EVIL-MERODAC) şi a fost locul unde Daniel l-a slujit pe ultimul rege caldeu, *Belşaţar, care era coregent cu Nabonid.

Aşa cum a fost profeţit de Isaia (14:1-23; 21:1-10; 46:1-2; 47:1- 5) şi de Ieremia (50-51), Babilonul avea să cadă la rândul său şi avea să devină un morman de ruine (vezi d.). În luna octombrie a anului 539, perşii conduşi de Cirus au intrat în cetate şi Belşaţar a fost omorât (Daniel 5:30). Clădirile principale au fost cruţate iar templele şi statuile lor au fost restaurate prin decret regal. Nu există nici un document extra-biblic despre conducerea cetăţii, care a devenit pe atunci o capitală persană secundară în care se afla un palat ahemenid. Vasele de la templu au fost date lui Şeşbaţar pentru a fi readuse la Ierusalim, şi descoperirea înscrisului oficial despre acest fapt, probabil în cancelaria de la Babilon, în timpul domniei lui Darius I (Ezra 5:16 ş.urm.) a făcut ca şi mai mulţi exilaţi să se alăture lui Ezra la Babilon şi să se întoarcă (8:1). Babilonul, ca şi în vechime, a fost centrul unor serii de revolte, cum au fost cele conduse de Nidintu-Bel în 522 î.Cr. şi de Araka (521 î.Cr.), de Belshimanni şi Shamash-eriba în 482 î.Cr. În timpul suprimării acesteia din urmă, Xerxes a distrus cetatea (478 î.Cr.); deşi Alexandru a plănuit să restaureze cetatea, a murit înainte ca lucrările să înainteze prea mult, şi după întemeierea Seleuciei pe fluviul Tigru, ca şi capitala stăpânitorilor seleucizi după cucerirea Babilonului în 312 î.Cr., cetatea a căzut din nou în paragină şi ruină, deşi - potrivit textelor cuneiforme - templul lui Bel a continuat să existe cel puţin până în anul 75 d.Cr.

d. Explorări

Mulţi călători, începând cu istoricul Herodot din Halicarnas în cca. 460 î.Cr. (History I, 178-188), au lăsat relatări ale vizitelor lor la Babilon. Beniamin din Tude la (sec. al 12-lea), Rauwolf (1574), Niebuhr (1764), C. J. Rich (1811-1821) şi Ker Porter (1818) se numără printre cei care au fost urmaţi de exploratori care au lucrat la un nivel mai ştiinţific făcând sondaje şi planuri ale ruinelor. Lucrările preliminare ale lui Layard (1850) şi Fresnel (1852) au fost urmate de o excavare sistematică a cetăţii interioare făcută de Deutsche Orient-Gesellschaft condusă de Koldeway (1899-1917), iar mai recent de Lenzen în 1956-1958, iar din 1962 de irakieni (inclusiv conservarea şi restaurarea templului Ninmah).

Aceste lucrări, combinate cu dovezile din peste 10.000 de tăbliţe scrise, descoperite de localnici care căutau cărămizi permite formarea unei imagini destul de bune despre cetatea din zilele lui Nebucadneţar. Stratul gros de moloz, distrugerile şi reconstruirile frecvente, precum şi schimbarea cursului Eufratului şi ridicarea pânzei de *apă, au drept consecinţă faptul că cea mai mare parte a cetăţii din perioada mai veche nu a fost descoperită, cu excepţia câtorva părţi din ea.

Terenul este acoperit în prezent de o serie de movile răspândite pe o zona întinsă. Cea mai mare dintre ele, Qasr, acoperă cetăţuia, Merkes acoperă un cartier din cetate, în partea de N, Bawil acoperă partea de N a palatului lui Nebucadneţar (sau palatul de vară); Amran ibn ’Ali acoperă templul lui Marduk, iar Sahn acoperă locul ziguratului sau al templului-turn.

Cetatea era înconjurată de un sistem complex de ziduri duble, cel exterior având o lungime de 27 km era un zid întărit şi suficient de lat încât carele de război să poată circula pe el, era fortificat cu turnuri de apărare şi era străpuns de 8 porţi. În partea de N, porţile masive ale zeiţei Iştar marcau drumul urmat de procesiunea care mergea spre S la cetăţuia Esagila, la templul lui Marduk şi la ziguratul Etemenanki din apropiere. Acest drum pavat era lung de cca. 920 m, pereţii fiind decoraţi cu cărămizi de faianţă care alcătuiau 120 de lei (simbolul zeiţei Iştar) şi 575 de musrussu - balauri - (Marduk) şi tauri (Bel), aranjaţi în rânduri alternative. Din acest drum se desprindea un alt drum spre V şi traversa fluviul Eufrat pe un pod care făcea legătura între Oraşul Nou, pe malul de V, şi capitala antică. Principalele palate în care regii care s-au succedat au captivat atenţia tuturor sunt reprezentate în prezent de complexul de clădiri din cetăţuie, dintre care sala tronului (52 x 17m) se poate să fi fost folosită în vremea lui Daniel. În colţul de NE al palatului se află ruinele unor arcade despre care Koldeway crede că au sprijinit „grădinile suspendate" construite de Nebucadneţar pentru Amytis, soţia sa din Media, ca o aducere aminte a ţinuturilor ei natale.

Templul-turn din Babilon a devenit celebru ca Turnul *Babel.

Au fost descoperite multe detalii cu privire la cartierele cetăţii şi templele lor, dintre care în prezent sunt cunoscute 53. Numele acestor cartiere au fost folosite uneori pentru a desemna cetatea în întregimea ei Su’ana (JCS 23, 1970, p. 63), Şuşan, Tuba, Tintir, Kullab. Distrugerile frecvente ale cetăţii au lăsat prea puţine dintre lucrurile din temple la locul lor. Luarea în stăpânire a statuii lui Marduk, păstrată la Esagila, era un semn de victorie şi statuia era dusă de cuceritor în capitala sa. Religia şi civilizaţia au fost în mare măsură similare cu cele din *Asiria şi *statul Babilon.

BIBLIOGRAFIE
R. Koldeway, The Excavations at Babylon, 1914; E. Unger, Babylon, Die Heilige Stadt, 1931; art. „Babylon", în Reallexikon der Assyriologie, 1932, p. 330-369; A. Parrot, Babylon and the Old Testament, 1958; O. E. Ravn, Herodot’ Description of Babylon, 1932; I. J. Gelb, Journal of Inst. of Asian Studies 1, 1955.

D.J.W.

II. În Noul Testament

1. Babiloniul de pe Eufrat, cu o referire specială la Exilul babilonian (Matei 1:11-12, 17 (2); Faptele Apostolilor 7:43).

2. În Apocalipsa 14:8; 18:2: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare" este un ecou al cuvintelor din Isaia 21:9 (cf. Ieremia 51:8), dar nu se referă la cetatea de pe Eufrat ci la Roma, aşa cum se vede limpede din menţionarea celor şapte coline în Apocalipsa 17:9 (cf. şi Apocalipsa 16:19; 17:5; 18:10, 21). Femeia îmbrăcată în purpură din Apocalipsa 17, întronată pe o fiară cu şapte capete şi purtâmd numele misterios „Babilonul cel mare", este cetatea Roma, menţinută de Imperiul roman. Cele şapte capete ale fiarei imperiale pot fi interpretate nu numai ca şi cele şapte coline ale Romei, ci şi ca şapte împăraţi romani - dintre care cei cinci căzuţi deja sunt probabil Cezar August, Tiberius, Gaius, Claudius şi Nero, iar cel care domnea atunci este Vespasian (Apocalipsa 17:10).

3. În 1 Petru 5:13, „Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon", care trimite salutări creştinilor cărora le este adresată Epistola, este foarte probabil o biserică creştină. „Babilonul” din acest text a fost identificat cu cetatea de pe Eufrat, şi de asemenea cu o garnizoană romană de pe Nil (pe locul unde se află Cairo); dar probabil că este mai bine să îi identificăm cu Roma.

BIBLIOGRAFIE
E.G. Selwyn, The First Epistle of St. Peter, 1946, p. 243, 303 ş.urm.; O. Cullmann, Peter: Disciple, Apostle, Martyr, 1953, p. 70 ş.urm. et passim; R. E. Brown, K. P. Donfried, J. Reumann, Peter in the New Testament, 1973; I.T. Beckwith, The Apocalypse of John, 1919, p. 284 ş.urm.; 690 ş.urm.; G. B. Caird, The Revelation of St. John the Divine, 1966, p. 211 ş.urm.

F.F.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: