Avraam
AVRAAM. Urmaş al lui
Sem, şi fiu al lui Terah; soţul Sarei şi, ca tată al lui Isaac, strămoşul
naţiunii evreieşti iar, prin Ismael, strămoşul altor semiţi (Geneza 17:5;
25:10-18). Viaţa lui (Geneza 11:26-25:10; rezumată în Faptele Apostolilor
7:2-8) este luată ca un exemplu de credinţă remarcabilă în Dumnezeu (Evrei
11:8-12) de către evrei, creştini şi musulmani.
I. Numele
Etimologia numelui Avram (în ebr. abram, folosit în
Geneza 11:26-17:4 şi mai rar în altă parte, de ex. 1 Cronici 1:27; Neemia 9:7)
este incertă. Probabil că înseamnă „tatăl este înălţat" şi este o formă a
numelui personal Ab (i)ram, tipică pentru cultura semitică timpurie din apus.
După legământul din Geneza 17:5, numele lui este schimbat în Avraam (‘abraham)
şi este tradus ca „tatăl unui mulţimi" de naţiuni. Amândouă aceste forme
ale numelui apar în texte cuneiforme şi egiptene din secolul al 19-lea î.Cr.
încoace, dar nu ca persoane identice. Ultima formă, poate ca etimologie
populară, este considerată în general o variantă în dialect local a numelui
Avram (Abram), deşi este subînţeles un nume distinct şi nou (care s-ar putea să
încorporeze o formă veche a cuvântului arab rhm - „mulţime").
II. Viaţa lui
Avraam s-a născut în *Ur şi s-a mutat în Haran împreună cu
soţia sa Sarai, cu tatăl său, cu fraţii săi Nahor şi Haran, şi cu nepotul său
Lot (Geneza 11:26-32). La vârsta de 75 de ani, în urma morţii tatălui său,
Avraam s-a mutat în Palestina (Canaan) în apropiere de Betel, la Mamre în
apropiere de Hebron, şi la Beer-Şeba. În fiecare loc el a ridicat un altar şi
un cort.
Relaţiile sale cu străinii în timp ce locuia în apropiere de
Sihem, în Egipt, Gherar şi Macpela, îl prezintă ca lider respectat al unui
grup, lider pe care aceştia îl tratau cu egalitate. El a acţionat ca lider
recunoscut al unei coaliţii ce a eliberat pe nepotul său Lot care fusese luat
prizonier din Sodoma de către un grup de „împăraţi" (Geneza 14). Se pune
accent pe viaţa lui nu ca şi „pelerin", cât ca şi „străin care a locuit în
ţară" (ger) fără să aibă o reşedinţă. El a fost un om bogat, având
mulţi slujitori (14:14) şi averi (13:2), trăind în pace cu canaaniţii (12:6),
fereziţii (13:7), filistenii (21:34) şi egiptenii, şi făcând negocieri cu
hetiţii (23).
III. *Legămintele
Potrivit cu formele antice ale tratatelor-legăminte, „Marele
împărat" Iahve face un legământ-tratat cu Avraam (15:17-21), iar Avraam a
făcut tratate la nivel de egalitate cu stăpânitorii din vremea lui.
(i) Ţara
Iahve i-a promis prin legământ lui Avraam şi urmaşilor lui,
pentru totdeauna, ţara care se întinde de la râul Eufrat spre SV. Credinţa lui
Avraam s-a dovedit atât prin întreprinderea acţiunilor de preluare prin acte
simbolice a ţării care i-a fost dată de Dumnezeu şi care se întindea de la
Beer-Şeba (21:22) până la Dan (14:14), sau prin ocuparea ei ca „lider" al
popoarelor de mai multe rase care locuiau în ţară, după ce i-a învins pe alţii
care o stăpâneau anterior. Cu toate acestea, el nu a stabilit nici o capitală
şi a trebuit să cumpere locul de îngropare pentru soţia sa (Geneza 23).
(ii) Familia
Acelaşi legământ divin i-a promis şi reafirmat o familie şi
popoare întregi ca urmaşi (13:16). Neavând copii, el l-a făcut moştenitor pe
îngrijitorul casei sale, Eliezer din Damasc (15:2). El l-a tratat pe nepotul
său ca pe un moştenitor, dându-i un tratament preferenţial în ţara „promisă"
lui, până când Lot a ales să se mute lângă Sodoma (13:8-13). Mai târziu, la
vârsta de 86 de ani, a avut un fiu, Ismael, de la o concubină egipteană, Agar,
dată lui de către soţia sa. Mai târziu Agar şi Ismael au fost alungaţi. Apoi,
când Avraam avea 99 de ani, promisiunea că va avea o familie, o naţiune şi o
lege a fost repetată şi Iahve i-a schimbat numele şi a stabilit semnul
legământului prin tăierea împrejur a bărbaţilor şi a copiilor de parte
bărbătească (17). Legământul-promisiune a fost confirmat din nou printr-o altă
teofanie la Mamre, în ciuda necredinţei Sarei (18:1-19). La un an după aceea
s-a născut Isaac.
Marele test al credinţei lui Avraam a avut loc atunci când
Iahve i-a poruncit să-l jertfească pe Isaac la Moria. El a ascultat, şi mâna
i-a fost oprită la momentul junghierii când un berbece i-a fost pus la
dispoziţie ca substitut (22:1-14). În urma acestei întâmplări, legământul
dintre Iahve şi Avraam a fost reafirmat (v. 15-20). Sara a murit în vârsta de
127 de ani şi a fost îngropată în peştera de la Macpela, pe care Avraam a
cumpărat-o de la Efron (23). Întrucât se apropia şi moartea lui Avraam, acesta
l-a pus pe Eliezer sa jure că va lua pentru Isaac o soţie din neamul său, din
apropiere de Haran. În felul acesta strănepoata de unchi a lui Avraam, Rebeca,
a devenit soţia lui Isaac (24).
Avraam însuşi, când era înaintat în vârsta, s-a căsătorit cu
Chetura, ai cărei fii au devenit strămoşii triburilor din Dedan şi Madian. După
ce a dat „tot ce a avut" lui Isaac şi după ce a dat daruri celorlalţi fii,
Avraam a murit la vârsta de 175 de ani, şi a fost îngropat la Macpela
(25:1-10).
Despre Avraam s-a recunoscut că a fost în stare „să
poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce
este drept şi bine" (18:19). El a fost ospitalier, găzduindu-i pe străini
cu respect (18:2-8; 21:8).
IV. Caracterul lui
Avraam a declarat deschis credinţa lui în Dumnezeul
atotputernic (Geneza 17:1), etern (21:33), preaînalt (14:22), stăpânul (Domnul)
cerului şi pământului (14:22; 24:3), judecătorul drept al popoarelor (15:14) şi
al întregii omeniri (18:25). El a crezut că Iahve este drept (18:25), înţelept
(20:6), neprihănit (18:19), bun (19:19) şi milostiv (20:6). El a acceptat
judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului (18:19; 20:11), dar cu toate acestea
a mijlocit pentru Ismael (17:20) şi pentru Lot (18:27-33) care au greşit.
Avraam a avut părtăşie apropiată cu Dumnezeu (18:33; 24:40; 48:15), şi a primit
revelaţii speciale de la Dumnezeu în vedenii (15:1) şi sub forma unor vizite
umane (18:1) sau angelice („mesageri") (22:11, 15). Avraam s-a închinat
lui Iahve, chemând numele Lui (13:4) şi zidind un altar în scopul acesta (12:8;
13:4, 18). Monoteismul lui clar este în contrast cu politeismul strămoşilor săi
(Iosua 24:2).
Probabil că credinţa lui Avraam se poate vedea cel mai bine
în ascultarea lui imediată ori de câte ori Dumnezeu l-a chemat. Prin credinţă
el a plecat din Ur, din *Mesopotamia (11:31; 15:7), o acţiune subliniată de
Ştefan (Faptele Apostolilor 7:2-4). În mod asemănător el a fost călăuzit să
părăsească Haranul (Geneza 12:1, 4).
El a locuit 100 de ani în ţara Canaan, care i-a fost promisă
(Geneza 13:12; 15:18), dar aceasta a fost doar o împlinire parţială a
promisiunii, întrucât el a ocupat numai un petec de pământ la Macpela şi a avut
drept de proprietate în apropiere de Beer-Şeba. Încercarea supremă a credinţei
lui a venit când i s-a cerut să-l jertfească pe fiul său Isaac, care, omeneşte
vorbind, era singurul mijloc prin care putea fi împlinită promisiunea divină,
încrederea lui s-a bazat pe credinţa în puterea lui Dumnezeu de a-l învia pe
fiul lui chiar şi din morţi, dacă ar fi nevoie (Geneza 22:12, 18; Evrei 11:19).
Rolul lui a fost comparat cu cel al unui guvernator sau unui
lider care, la fel ca regii de mai târziu, a făcut dreptate sub stăpânirea
„Celui ce judecă tot pământul" (18:25). La fel ca şi ei (regii) el a fost
răspunzător pentru menţinerea legii şi a ordinii, pentru eliberarea
prizonierilor, învingând duşmanii Marelui împărat, garantând libertatea locală
de închinare (14:20). El a fost destul de viteaz şi de puternic ca să pornească
război împotriva duşmanilor mai numeroşi (14:5) şi a fost generos, fără să
caute câştigul său personal (13:9; 14:23).
Nişte incidente care au fost considerate slăbiciuni grave în
caracterul lui Avraam sunt aparenta înşelare a regelui Egiptului şi a lui
Abimelec din Gherar, când Avraam a spus că Sara este sora lui, ca să-şi scape
viaţa (Geneza 12:11-13; 20:2-11). Sara a fost soră de tată cu Avraam (20:12;
cf. 11:29). Presupusele paralele cu căsătoriile din Hur dintre frate şi soră
trebuie respinse. Sara a fost considerată credincioasă atât soţului său cât şi
Dumnezeului lui (Isaia 51:2; Evrei 11:11; 1 Petru 3:6), şi cu toate că acest
incident poate fi un exemplu prin care să ni se arate felul în care Scripturile
descriu vieţile chiar şi ale celor mai mari eroi (cf. *David), se prea poate ca
noi să nu înţelegem pe deplin acest incident.
Afirmaţia făcută de Avraam lui Isaac (Geneza 22:8) a fost
considerată mincinoasă, dacă avem în vedere misiunea pe care o avea de
împlinit. Totuşi, poate fi considerată şi ca un exemplu suprem de credinţă („ne
vom întoarce", 22:5; cf. Evrei 11:17-19). Acest incident este de asemenea
o condamnare a sacrificării copiilor, care era un obicei rar practicat în
Orientul Apropiat antic.
V. Semnificaţia teologică
Poporul Israel a fost considerat „sămânţa lui Avraam"
şi acţiunea lui Iahve de a ridica un popor atât de mare dintr-un singur om a
fost considerată ca o împlinire deosebit de semnificativă a cuvântului Lui
(Isaia 51:2; Ezechiel 33:24). „Dumnezeul lui Avraam" este un nume dat lui
Iahve pretutindeni în Scriptură şi a fost numele sub care Dumnezeu i S-a
revelat lui Moise (Exod 3:15). Monoteismul lui Avraam, în ciuda idolatriei din
jur (Iosua 24:2), modul în care i S-a arătat Dumnezeu (Exod 6:3), alegerea
(Neemia 9:7), răscumpărarea (Isaia 29:22) şi binecuvântarea lui (Mica 7:20),
cât şi credinţa lui Avraam au fost în permanenţă subiecte pentru îndemnuri şi
discuţii (1 Macabei 2:52).
În vremea NT, Avraam era respectat ca fiind strămoşul
poporului Israel (Faptele Apostolilor 13:26), al preoţiei levitice (Evrei 7:5)
şi al lui Mesia însuşi (Matei 1:1). Deşi concepţia tradiţională evreiască
potrivit căreia descendenţa rasială din Avraam a atras binecuvântarea divina a
fost respinsă de Ioan Botezătorul (Matei 3:9) şi de Pavel (Romani 9:7), totuşi,
unitatea evreilor ca şi descendenţi ai lui Avraam a fost o întruchipare a
unităţii credincioşilor în Cristos (Galateni 3:16,29). Jurământul (Luca 1:73),
legământul (Faptele Apostolilor 3:13), promisiunea (Romani 4:13) şi
binecuvântarea (Galateni 3:14) acordate de Dumnezeu lui Avraam potrivit cu voia
Lui, sunt moştenite de cei ce sunt copiii lui Avraam prin credinţă. Credinţa
lui Avraam a fost o credinţă care duce la îndreptăţire (Romani 4:3-12), o
proclamare a Evangheliei universale încă înainte de naşterea lui Cristos
(Galateni 3:8). Ascultarea lui, prin credinţă, atunci când a fost chemat să
iasă din Ur şi să trăiască o viaţă nomadă ca „străin şi călător" şi jertfirea
lui Isaac sunt exemple extraordinare de credinţă în acţiune (Evrei 11:8-19;
Iacov 2:21).
Fiind un mare profet şi primitorul legământului divin,
Avraam are un rol unic atât în tradiţia ebraică (Eclesiasticul 44:19-21; Bereshith
Rabba; Pirqe Aboth 5. 4; Josephus, Ant. 1.7-8) cât şi în cea musulmană (188
de referiri în Coran ).
VI. Cadrul arheologic
Instituţiile sociale, obiceiurile, numele de persoane şi
locuri, şi situaţia generală literară şi istorică pot fi toate coroborate bine
cu alte dovezi din prima parte a mileniului al 2-lea î.Cr. Totuşi, cu toate că
mulţi cercetători consideră naraţiunea cu privire la era patriarhală ca fiind
în esenţă istorică şi corectă în ce priveşte datarea, pe baza cunoştinţelor
despre viaţa în locurile amintite, până în Epoca Medie a Bronzului, cca. sec.
20-19 î.Cr. (Albright, de Vaux), sau mai târziu, sec. 19-17 î.Cr. (Rowley) sau
sec. 15-14 î.Cr. (Gordon), o serie de cercetători sprijină teoria potrivit
căreia aceste naraţiuni datează din vremea lui David (Emerton, Clements), deşi
unii argumentează pe o bază tradiţional-istorică o dată mai târzie (Thompson,
van Seters), având în vedere presupusa contradicţie dintre mişcările
seminomade, istoria (în special în Geneza 12) şi referirile la filisteni,
cămile şi anumite nume de locuri (*Ur „din Caldea"), toate acestea
indicând o dată mai târzie, adică mileniul întâi î.Cr. Ei consideră că tradiţia
indică o compoziţie mai recentă (Thompson, van Seters). La cele mai multe
dintre aceste obiecţii se poate răspunde în mod individual pe baza dovezilor
disponibile (detalii din textele de la *Ebla, cca. 2300 î.Cr., ar putea furniza
informaţii suplimentare). Trebuie remarcat că detaliile precise, absenţa
personificării „legendare" a lui Avraam ca trib, şi faptul că majoritatea
faptelor lui Avraam sunt relatate ca faptele unui individ, ne spun toate că
sursele scrierii sunt foarte vechi.
BIBLIOGRAFIE
E. A. Speiser, Genesis, AB, 1964; A. R. Miliard şi D.
J. Wiseman, ed., Essays on the Patriarchal Narratives, 1980; T. L.
Thompson, Historicity of the Patriarchal Narratives, 1974; J. A. van
Seters, Abraham in History and Tradition, 1975.
D.J.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu