autoritate



AUTORITATE. Cuvântul NT este exousia, care înseamnă putere legitimă, reală şi neîmpiedicată de a acţiona, sau a poseda, a controla sau a stăpâni ceva sau pe cineva. În timp ce dynamis înseamnă pur şi simplu putere fizică, exousia desemnează puterea care este, într-un sens, legală sau legitimă. Termenul exousia poate fi folosit pentru a pune accentul pe legitimitatea puterii deţinute sau pe realitatea puterii deţinute în mod legitim. În ambele cazuri cuvântul este tradus deseori „putere". Cuvântul exousia are uneori un sens secular general (de ex. în 1 Corinteni 7:37, stâpânire de sine; Faptele Apostolilor 5:4, folosirea venitului cuiva), dar de obicei are o semnificaţie teologică.

Convingerea biblică unanimă este că singura putere legitimă din creaţie este, în ultimă analiză, puterea Creatorului. Autoritatea pe care o au oamenii le este delegată de Dumnezeu, în faţa căruia ei sunt răspunzători de felul în care o folosesc. Deoarece orice autoritate îi aparţine în ultimă instanţă lui Dumnezeu, supunerea faţă de autoritate în toate sferele vieţii este o datorie religioasă, o parte a slujirii lui Dumnezeu.

I. Autoritatea lui Dumnezeu

Autoritatea lui Dumnezeu este un aspect al stăpânirii Sale universale, eterne şi nealterabile asupra lumii Sale (vezi Exod 15:18; Psalmul 29:10; 93:1 ş.urm; 146:10; Daniel 4:34 ş.urm., etc.) Această domnie universală este distinctă de (deşi este esenţială pentru) relaţia stabilită prin legământ cu poporul Israel, prin care Israel a devenit poporul Lui şi regatul Lui (cf. Exod 19:6), şi ca atare moştenitori ai binecuvântărilor Lui. Autoritatea Lui regală asupra omenirii constă în dreptul şi puterea Lui incontestabilă de a dispune de oameni după buna Sa plăcere (comparat de Pavel cu exousia olarului asupra lutului, Romani 9:21; cf. Ieremia 18:6), plus cererea Lui indiscutabilă ca oamenii să-I fie supuşi şi să trăiască pentru gloria Lui. Pretutindeni în Biblie, realitatea autorităţii lui Dumnezeu este dovedită prin faptul că toţi cei care ignoră sau înfruntă această cerinţă cad sub judecata divină. Judecătorul Rege are ultimul cuvânt, aşa încât autoritatea Lui este reabilitată.

În vremea VT Dumnezeu Şi-a exercitat autoritatea asupra poporului Său prin profeţi, preoţi şi regi, a căror lucrare a fost să proclame mesajele Lui (Ieremia 1:7 ş.urm.), să-i înveţe pe oameni legile Lui (Deuteronom 31:11; Maleahi 2:7) şi, respectiv, să conducă în conformitate cu acele legi (Deuteronom 17:18 ş.urm.). În funcţiile lor, ei trebuia să fie respectaţi ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, având autoritate de la El. De asemenea, s-a recunoscut că Scripturile scrise sunt date de Dumnezeu şi au autoritate, atât pentru a da învăţătură (tora), pentru a-i învăţa pe israeliţi care este voia Regelui lor (cf. Psalmul 119), cât şi ca un cod de legi prin care El domneşte şi îi judecă pe oameni (cf. 2 Împăraţi 22-23).

II. Autoritatea lui Isus Cristos

Autoritatea lui *Isus Cristos este de asemenea un aspect al domniei lui Dumnezeu. Autoritatea Lui este atât personală cât şi oficială, deoarece Isus este în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului (adică omul mesianic). În calitate de om şi Mesia, autoritatea Lui este reală deoarece i-a fost delegată de Dumnezeu, la a cărui poruncă lucrează (Cristos l-a lăudat pe sutaş pentru că a înţeles acest lucru, Matei 8:9 ş.urm.). În calitate de Fiu al lui Dumnezeu, autoritatea Lui este reală deoarece El însuşi este Dumnezeu. Autoritatea de a judeca I-a fost dată, atât pentru a fi onorat ca Fiu al lui Dumnezeu (întrucât *judecata este lucrarea lui Dumnezeu), cât şi pentru că El este Fiul omului (întrucât judecata este lucrarea lui Mesia) (Ioan 5:22 ş.urm., 27). Pe scurt, autoritatea Lui este cea a unui Mesia divin: a Dumnezeului-om, împlinind voia Tatălui în dubla capacitate de (a) slujitor uman, în care sunt întrunite funcţiile mântuitoare de profet, preot şi rege, şi (b) Fiu divin, împreună-Creator şi părtaş în toate lucrările Tatălui (Ioan 5:19 ş.urm.).

Autoritatea mai mult decât umană a lui Isus a fost manifestată în diferite moduri în timpul lucrării Sale; de ex. finalitatea şi independenţa învăţăturii Sale (Matei 7:28 ş.urm.); puterea de a scoate demoni (Marcu 1:27); puterea Sa asupra furtunilor (Luca 8:24 ş.urm.); revendicarea puterii de a ierta păcatele (lucru pe care, aşa cum au observat corect ascultătorii Lui, îl poate face numai Dumnezeu) şi, arunci când a fost provocat, puterea de a dovedi această revendicare (Marcu 2:5-12; cf. Matei 9:8); după înviere El a declarat că i-a fost dată „toată exousia în cer şi pe pământ" - o stăpânire mesianică de dimensiuni cosmice, care să fie exercitată în aşa fel încât să aducă pe cei aleşi în împărăţia mântuirii Sale (Matei 28:18 ş.urm.; Ioan 17:2; cf. Ioan 12:31 ş.urm.; Faptele Apostolilor 5:31; 18:9 ş.urm.). NT îl proclamă pe Isus cel înălţat „Domnul şi Cristosul" (Faptele Apostolilor 2:36); Stăpânitorul divin peste toate lucrurile şi Regele-Mântuitor al poporului Său. Evanghelia este în primă instanţă cerinţa de a consimţi la această estimare a autorităţii Lui.

III. Autoritatea apostolică

Autoritatea apostolică este o autoritate mesianică delegată; întrucât *apostolii au fost martorii, emisarii şi reprezentanţii împuterniciţi ai lui Cristos (cf. Matei 10:40; Ioan, 17:18; 20:21; Faptele Apostolilor 1:8; 2 Corinteni 5:20), cărora El le-a dat exousia de a înfiinţa, edifica şi reglementa Biserica Sa universală (2 Corinteni 10:8; 13:10; cf. Galateni 2:7 ş.urm.). În consecinţă, îi găsim dând porunci şi impunând pedepse în numele lui Cristos, adică, în calitate de purtători de cuvânt ai Lui, având autoritatea Lui (1 Corinteni 5:4; 2 Tesaloniceni 3:6). Ei au numit diaconi (Faptele Apostolilor 6:3,6) şi presbiteri (Faptele Apostolilor 14:23). Ei au prezentat învăţătura lor ca fiind adevărul lui Cristos, inspirat de Duhul atât în conţinut cât şi în forma de exprimare (1 Corinteni 2:9-13; cf. 1 Tesaloniceni 2:13), un normativ pentru credinţă (2 Tesaloniceni 2:15; cf. Galateni 1:8) şi conduită (2 Tesaloniceni 3:4, 6, 14). Ei au aşteptat ca deciziile lor ad hoc să fie primite ca o „poruncă a Domnului" (1 Corinteni 14:37). Deoarece autoritatea lor a depins de împuternicirea directă şi personală dată de Cristos, ei nu au avut succesori (în sensul propriu al cuvântului) - cu toate acestea, fiecare generaţie de creştini trebuie să dea dovadă de continuitate cu prima generaţie şi de supunere faţă de Cristos, prin supunerea credinţei şi a vieţii lor faţă de norma de învăţătură pe care delegaţii împuterniciţi ai lui Cristos au scris-o pentru totdeauna în documentele Noului Testament. Pretutindeni în NT exousia apostolică asupra Bisericii a fost făcută o realitate permanentă.

IV. Autoritatea delegată omului

În afara Bisericii, unde „liderii" (presbiterii) pot cere ascultare în temeiul faptului că ei sunt slujitorii lui Cristos. care îngrijesc turma sub autoritatea Lui (Evrei 13:17; 1 Petru 5:1 ş.urm.), Biblia menţionează alte două sfere de autoritate divină delegată.

a. Căsătoria şi familia

Bărbaţii au autoritate asupra soţiilor lor (1 Corinteni 11:3; cf. 1 Timotei 2:12) şi părinţii au autoritate asupra copiilor (cf. 1 Timotei 3:4,12). De aceea, soţiile trebuie să asculte de soţii lor (Efeseni 5:22; 1 Petru 3:1-6), iar copiii de părinţii lor (Efeseni 6:1 ş.urm.). Aceasta este ordinea stabilită de Dumnezeu.

b. Autorităţile civile

Autorităţile civile (romane) sunt numite exousiai şi sunt descrise ca slujitori ai lui Dumnezeii, chemaţi să-i pedepsească pe răufăcători şi să-i încurajeze pe cetăţenii care respectă legea (Romani 13:1-6). Creştinii trebuie să privească „puterile de acum" ca fiind rânduite de Dumnezeu (vezi Ioan 19:11) şi trebuie să se supună autorităţii civile (Romani 13:1; 1 Petru 2-13 ş.urm.; cf. Matei 22:17-21), în măsura în care supunerea este compatibilă cu ascultarea de poruncile directe ale lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:19- 5:29).

V. Puterea satanică

Exercitatea *puterii de către Satan şi oştile lui este descrisă uneori cu termenul exousia (de ex. Luca 22:53; Coloseni 1:13). Aceasta arată că deşi puterea lui Satan este uzurpată de la Dumnezeu şi ostilă faţă de El, Satan are această putere numai cu permisiunea lui Dumnezeu şi ca o unealtă a lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE
Arnt; MM; T. Rees în ISBE şi J. Denney în DCC, s.v. „Authority"; N. Geldenhuys, Supreme Authority, 1953; O. Betz, NIDNTT 2, p. 606-611; W. Foerster, TDNT 2, p. 562-575.

J.I.P.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: