asigurare



ASIGURARE.

1. Temeiuri pentru certitudine (un angajament, o arvună sau o dovadă).

2. Stare de certitudine. Ambele testamente descriu credinţa ca o stare de asigurare bazată pe asigurarea dată de Dumnezeu. Sensul 1. este întâlnit în Faptele Apostolilor 17:31, când Pavel spune că prin învierea lui Cristos, Dumnezeu „a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită" (pistis, temeiuri obiective adecvate pentru un anumit crez) că va judeca lumea. Compară cu 2 Timotei 3:14, unde i se spune lui Timotei să stăruiască în lucrurile „de care (este) deplin încredinţat" (forma pasivă a verbului pistoo, a fi convins) - în cazul acesta asigurarea fiind derivată din faptul că Timotei îşi cunoştea învăţătorii şi cunoştea Scripturile.

Sensul 2. este exprimat de obicei de substantivul plerophoria (plinătate a convingerii sau încrederii), tradus „asigurare deplină" sau „siguranţă deplină". Citim despre „bogăţiile pterophoriei de pricepere" („un belşug de siguranţă, cum este cea pe care o aduce înţelegerea lucrurilor", Arnt) (Coloseni 2:2); citim despre apropierea de Dumnezeu cu pterophoria credinţei (E-vr. 10:22); citim despre a menţine pterophoria speranţei (Evrei 6:11); citim de asemenea că Evanghelia a fost predicată „cu Duhul Sfânt şi cu deplină pterophoria" - adică, cu putere, cu o convingere a Duhului atât în predicator cât şi în cei convertiţi (1 Tesaloniceni 1:5). Pavel foloseşte forma pasivă a verbului corespunzător, pterophoreo (lit., „a fi umplut deplin; a fi hotărât ferm", Eclesiastul 8:11, LXX; „a fi satisfăcut pe deplin", papirusuri (vezi LAE, p. 82)) pentru a indica o stare de asigurare deplină cu privire la voia lui Dumnezeu (Romani 14:5) şi cu privire la capacitatea Lui de a-Şi împlini promisiunile (Romani 4:21). Un alt verb la diateza pasivă (pepeismai, „sunt convins", „sunt deplin încredinţat") prezintă convingerea lui Pavel că Dumnezeu îl poate păzi pe el (2 Timotei 1:12) şi că nimic nu-l poate separa de dragostea lui Dumnezeu (Romani 8:38 ş.urm.). Diateza pasivă a verbului indică faptul că asigurarea creştină nu este o formă de optimism sau aroganţă omenească, ci o convingere de la Dumnezeu. De fapt, este doar un aspect al darului *credinţei (cf. Evrei 11:1). Temeiul ei este mărturia lui Dumnezeu şi autorul ei este Duhul lui Dumnezeu.

În NT credinţa certă are un obiect dublu: în primul rând, adevărul revelat al lui Dumnezeu, privit în mod cuprinzător ca o promisiune a mântuirii în Cristos; în al doilea rând, interesul credinciosului faţă de acea promisiune. În ambele cazuri asigurarea este corelată cu mărturia divină şi derivă din aceasta.

1) Dumnezeu depune mărturie pentru păcătoşi că Evanghelia este adevărul Lui. El face aceasta atât prin minuni şi prin lucrările Duhului Sfânt care au autentificat faptul că apostolii erau mesagerii Lui (Evrei 2:4), cât şi prin iluminarea dată de Duhul Sfânt şi care le-a permis ascultătorilor să recunoască şi să primească mesajul lor „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu" (1 Tesaloniceni 2:13, cf. 1:5).

2) Dumnezeu depune mărturie pentru credincioşi că ei sunt fiii Lui. Darul Duhului Sfânt care le este dat (vezi Faptele Apostolilor 2:38; 5:32; Galateni 3:2) este el însuşi mărturia lui Dumnezeu pentru ei, întrucât ei au fost primiţi de El în împărăţia mesianică (Faptele Apostolilor 15:8) şi acum ei îl cunosc ca Mântuitor (1 Ioan 3:24). Acest dar, „arvuna moştenirii noastre" (Efeseni 1:4), îi pecetluieşte ca posesiunea permanentă a lui Dumnezeu (Efeseni 1:13; 4:30) şi îi asigură că prin Cristos sunt deja copiii şi moştenitorii Lui. Duhul mărturiseşte despre acest lucru prin faptul că îi îndeamnă să-L numească pe Dumnezeu „Tată" (Romani 8:15 ş.urm.; Galateni 4:6) şi le dă un sentiment de dragoste faţă de Tatăl (Romani 5:5). De aici derivă îndrăzneala şi bucuria înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor care caracterizează pretutindeni religia NT.

Desigur, există aici pericolul amăgirii de sine, deoarece convingeri puternice despre o relaţie mântuitoare cu Dumnezeu pot fi amăgiri puternice de origine demonică. Prin urmare, asigurarea lăuntrică trebuie examinată prin prisma testelor exterioare de ordin moral şi spiritual (cf. Tit 1:16). Epistolele lui Ioan se ocupă direct cu această problemă. Ioan spune că un crez corect despre Cristos, dragostea faţă de creştini şi conduita neprihănită sunt semne obiective că cineva este un copil al lui Dumnezeu şi că a primit mântuirea Lui (1 Ioan 2:3-5, 29; 3:9 ş.urm., 14, 18 ş.urm.; 4:7; 5:1, 4, 18). Cei care găsesc aceste semne în ei înşişi pot să-şi asigure (lit., să convingă) inimile în prezenţa lui Dumnezeu atunci când un sentiment de vinovăţie îi face să aibă îndoieli cu privire la harul Lui (1 Ioan 3:19). Absenţa acestor semne arată că asigurarea simţită este înşelătoare (1 Ioan 1:6; 2:4,9-11, 23; 3:6-10; 4:8, 20; 2 Ioan 9; 3 Ioan 11).

BIBLIOGRAFIE
L. Berkhof, The Assurance of Faith; G. Delling, TDNT 6, p. 310 ş.urm.; R. Schippers, NIDNTT 1, p. 733 ş.urm.; şi, printre alte lucrări, W. Guthrie, The Christian’s Great Interest, 1658.

J.I.P.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: