arte şi meşteşuguri



ARTE ŞI MEŞTEŞUGURI. În tot cursul istoriei lor locuitorii Palestinei au menţinut aceleaşi meşteşuguri de bază ca şi vecinii lor şi au folosit pentru confecţionarea diferitelor obiecte, lut, metal, fibre, lemn şi piatră. Prelucrarea acestor materiale era ocupaţia oricărui ţăran, sprijinit de femei care torceau, ţeseau şi făceau de mâncare. Contactele cu ţări mai avansate din punct de vedere tehnologic le-au permis evreilor să înveţe şi să adapteze pentru folosinţa lor meşteşuguri mai specializate şi în felul acesta probabil că ei nu au fost lipsiţi niciodată de meşteşugari, deşi arheologia a scos la lumină puţine dintre lucrările lor.

Avem dovezi că israeliţii, deşi nu s-au remarcat prin inventivitatea sau caracterul lor artistic, au apreciat o lucrare bine realizată. Posedarea unor deprinderi cum au fost cele ale lui Beţaleel, din seminţia lui Iuda, au fost considerate un dar divin (Exod 31:3; 35:31; 28:3). Prelucrarea fierului a fost învăţată de la filisteni (1 Samuel 13:20), iar secretele vopsirii au fost învăţate de la fenicieni, care au pus la dispoziţie proiectanţi, meşteri şi meseriaşi care să completeze forţa de muncă locală disponibilă pentru proiecte majore cum au fost construirea palatului regal al lui David şi a Templului din Ierusalim (vezi secţiunea III. c. de mai jos). În secolul 1 î.Cr., arta producerii sticlei a fost importată din Tir.

I. Meşteşuguri şi bresle meşteşugăreşti

Din motive de economie şi aprovizionare, meşteşugarii mai pricepuţi locuiau în oraşele sau cetăţile mai mari, lucrând de obicei într-un sector special, ca în bazarurile (suq) moderne. Aceasta a dus la organizarea asociaţiilor meşteşugăreşti sau breslelor numite „familii", care erau situate uneori într-un oraş unde era concentrată activitatea lor; astfel, scribii erau la Iabes (1 Cronici 2:55), iar vopsitorii şi ţesătorii la Tell Beit Mirsim (Debir?; 1 Cronici 4:21). La Ierusalim anumite sectoare erau rezervate pentru lucrătorii în lemn şi în piatră (1 Cronici 4:14; Neemia 11:35); olarii (Matei 27:7) şi nălbitorii (2 Împăraţi 18:17) aveau ogoare ale lor, în afara zidurilor cetăţii. Membrul unei bresle era numit „fiu" al meşteşugului său (de ex. aurarii din Neemia 3:8, 31). În vremea NT, breslele erau grupuri politice puternice care lucrau cu autorizaţie imperială. Dimitrie a condus breasla argintarilor din Efes (Faptele Apostolilor 19:24), iar faptul că Alexandru este numit „căldărarul" (lucrător în cupru - gr. chalkeus) lasă să se înţeleagă că era membru al unei asemenea bresle (2 Timotei 4:14). Un termen general (în ebr. haras, „unul care taie în, unul care născoceşte") este folosit atât pentru meşteşugari în general (Exod 38:23; 2 Samuel 5:11) cât şi pentru lucrătorii specializaţi în prelucrarea metalului, fie că este vorba de cupru (2 Cronici 24:12; Isaia 40:19) sau de fier (Isaia 44:12; 2 Cronici 24:12). Acest termen include pe cei care pregătesc şi rafinează metalul (Ieremia 10:9) cât şi pe cei care lucrează în lemn (Isaia 44:13; 2 Împăraţi 12:12), cei care prelucrează piatra (2 Samuel 5:11), cei care gravează pietre preţioase (Exod 28:11) sau cei specializaţi în confecţionarea idolilor (Isaia 44:9-20).

II. Uneltele de bază

În Palestina au fost găsite, datând din vremuri preistorice, cuţite, răzătoare şi săpăligi de cremene; cremenea a continuat să fie folosită multă vreme pentru unelte rudimentare, pentru seceri, în care cremenea este prinsă într-un semicerc de lut, sau pentru amnare. Uneltele de lemn şi ciocanele şi piuele de piatră sunt foarte vechi. Fierul meteoric a fost folosit atunci când a fost disponibil (Geneza 4:22), la fel ca şi cuprul nativ, încă din cca. 6.000 î.Cr. În Palestina cuprul a fost folosit în mod obişnuit din 3200 î.Cr., iar fierul şi uneltele de fier au fost folosite din abundenţă după sosirea filistenilor, c. 1190 î.Cr. (cf. 1 Împăraţi 6:7). Topoarele, cu mânere de lemn, erau folosite pentru tăiat copaci (Deuteronom 19:5), iar cuţitele (Geneza 22:6) erau folosite pentru diferite scopuri, inclusiv pentru mâncat (Proverbe 30:14). Uneltele sunt menţionate uneori cu termeni evreieşti colectivi, keli, „vase, instrumente", sau hereb, care include sabia, cuţitul şi orice obiect cu tăiş ascuţit. Topoarele de fier (2 Împăraţi 6:5), fierăstraiele (1 Împăraţi 7:9), teslele , săpăligile, răzuitoarele, dălţile, sulile, burghiele  şi cuiele (Ieremia 10:3-4) erau folosite în mod obişnuit şi şi-au lăsat urmele în obiectele descoperite în excavaţii.

III. Dovezi arheologice
a. Olarul

Cele mai vechi vase de lut cunoscute provin din N Siriei şi sunt datate în jur de 8000 î.Cr. Totuşi, abia în c. 4000 î.Cr. au folosit olarii o roată simplă, iar în c. 3000 î.Cr. a fost inventată roată cu rotaţie rapidă. *Olarul, al cărui mod de lucru este descris în Ieremia 18:3-4, şedea pe un scaun de piatră şi cu picioarele învârtea o roată mare din piatră sau lemn, situată într-o groapă, şi această roată învârtea o altă roată de piatră pe care era modelat vasul . Un atelier de olar, cu „două pietre" (v. 3), a fost descoperit la Lachiş (c. 1200 î.Cr.). Roţi mai mici confecţionate din piatră sau din lut şi care se roteau într-un disc cu ax datează din vremea monarhiei şi au fost găsite la Meghido, Ghezer şi Haţor. Lutul folosit pentru vasele mai fine sau pentru tăbliţe de scris era pregătit prin călcarea în picioare a lutului brut amestecat cu apă (Isaia 41:25). Pentru dezvoltarea olăritului şi pentru tipurile de vase de lut folosite, vezi articolul *OLAR. Cuptoare pentru ars vase de lut au fost găsite în multe locuri din Palestina, deşi rareori a rămas ceva mai mult decât vatra de ars. Lângă atelierul unui olar din Meghido se află trei *cuptoare în formă de „U" (secolul al 8-lea sau al 7-lea î.Cr.).

b. Constructorul

Confecţionarea de *cărămizi uscate la soare, pentru a fi folosite în construirea locuinţelor obişnuite, făcea parte din munca sezonieră a ţăranului, care îşi acoperea casa cu lut sau trestie, întinse peste acoperişul din buşteni. Asemenea clădiri necesitau îngrijire permanentă. În câteva cazuri cărămizile făcute în tipare au fost arse şi probabil că aceasta a fost lucrarea olarului.

Cuvântul ebr. bana, care înseamnă „a construi" şi „a reconstrui, a repara" şi „constructor", este folosit atât pentru lucrătorii calificaţi cât şi pentru cei necalificaţi (2 Cronici 34:11) care erau necesari pentru lucrul la orice proiect mare unde lucrau pietrari, tâmplari şi mulţi cărăuşi şi oameni necalificaţi. Clădirile mari erau construite după un plan, sub supravegherea unui meşter constructor (gr. architekton; 1 Corinteni 3:10).

Locul de construcţie era măsurat mai întâi cu frânghia de măsurat, care consta dintr-o sfoară sau o frânghie (2 Samuel 8:2; Zaharia 2:1), o aţă (1 Împăraţi 7:15) sau un fir de in împletit (Ezechiel (40:3) marcat în coţi (1 Împăraţi 7:15, 23). În vremurile heleniste era folosită o trestie marcată în prăjini (Apocalipsa 11:1; 21:15). Pentru măsurarea unui teren puteau fi folosite mai multe frânghii (2 Samuel 8:2); măsurătoarea era scrisă pe plan. Lucrarea celui ce măsura terenul este considerată un simbol al judecăţii divine (Isaia 28:17; Ieremia 31:39).

Progresul făcut în construire era verificat de meşterul constructor cu un „fir cu plumb", o sfoară având la capăt o bucată de plumb sau cositor (’anak; Amos 7:7-8), o piatră (Zaharia 4:10) sau un obiect greu (în ebr. misqelet); 2 Împăraţi 21:13), care indica dacă zidul era vertical. Acesta era un simbol al testării adevărului (Isaia 28:17). Metafora construirii era folosită frecvent, deoarece Dumnezeu, ca un constructor zideşte o naţiune (Psalmul 69:35), casa lui David (Psalmul 89:4) şi cetatea Sa, Ierusalimul (Psalmul 147:2). De asemenea, Biserica este comparată cu o clădire (1 Corinteni 3:9; 1 Petru 2:4-6). Pavel foloseşte cuvântul „a zidi", „a edifica" (gr. oikodomeo) de vreo 20 de ori. Credincioşii sunt zidiţi (epoikodomeo) în Cristos (Coloseni 2:7) şi sunt îndemnaţi să se zidească ei înşişi în credinţă (Iuda 20).

c. Tâmplarul

Atât Iosif (Matei 13:55) cât şi Isus (Marcu 6:3) au practicat meseria străveche de tâmplar (gr. tekton) . Un lucrător priceput în prelucrarea lemnului (ebr. haras ’esim) făcea toate lucrările de tâmplărie necesare în construcţii - făcea acoperişul, uşi, ferestre şi scări. El confecţiona de asemenea mobilier - paturi, scaune, mese şi scăunele pentru picioare. Asemenea obiecte de mobilier, cât şi vase, linguri şi cutii cu încrustaţii fine au fost găsite în mormintele din Ierihon (cca. 1800 î.Cr.). Tâmplarul confecţiona şi utilaje agricole, cum sunt plugul, jugul, uneltele de treierat (2 Samuel 24:22) sau scândurile (Isaia 28:27-28) şi maşinile de irigat. În cetăţile mari, grupuri de tâmplari care construiau care în timp de pace, în timp de război făceau care de război (Cântarea Cântărilor 3:9). În Levant, construirea de corăbii se pare că a rămas un monopol fenician, cu centrul în Tir, unde erau construite corăbii din lemn de chiparos, cu catarge de cedru şi vâsle de stejar (Ezechiel 27:5-6). (*CORĂBII.) Unii tâmplari făceau idoli (Isaia 44:13-17).

Deşi israeliţii au prelucrat ei înşişi lemnul pentru lucrurile din Cortul întâlnirii (Exod 25), pentru construirea palatului lui David (2 Samuel 5:11) şi a Templului construit de Solomon, lemnul şi tâmplarii cu experienţă au fost furnizaţi de Tir, potrivit unei înţelegeri. Acelaşi lucru a fost făcut pentru Templul de mai târziu (Ezra 3:7) şi poate şi pentru repararea Templului, despre care scrie în 2 Cronici 24:12.

Cioplirea lemnului a fost efectuată de câţiva specialişti (Exod 31:5; 35:33), care se poate sa fi lucrat şi în os şi în fildeş. Aceştia au lucrat heruvimul pentru primul Templu (1 Împăraţi 6:23) şi alte obiecte de artă. Pentru aceste lucrări a fost importat lemn de esenţă tare, lemn de abanos, santal şi cimşir, în timp ce lemnul local de cedru, chiparos, stejar, frasin (Isaia 44:14) şi acacia a fost folosit pentru tâmplărie; lemnul de dud era folosit în mod obişnuit pentru unelte agricole. (*POMI)

Tâmplarul avea mai multe unelte specifice: o unealtă pentru marcat (sered), compasul sau unealta de împărţit (mehuga), tesla  (maqsu’a - „o unealtă de răzuit", „rindea", Isaia 44:13), barda mică (ma’asad), fierăstrăul de fier (unele erau cu două tăişuri), pilele (Ieremia 10:4), burghiul  şi ciocanul de lemn (halmut, Judecători 5:26) şi ciocanul; (maqqaba, Isaia 44:12) cât şi diferite dălţi şi sule; exemple de asemenea unelte au fost descoperite. Atât cuiele cât şi îmbinările cu pene pot fi întâlnite în obiecte de lemn de la mijlocul epocii bronzului şi din perioada monarhiei. În vremea romană erau folosite diferite tipuri de rindele de lemn  şi cuţite.

d. Pietrarul

Întrucât transportul şi prelucrarea pietrei erau costisitoare, folosirea pietrei într-o casă particulară era considerată o extravaganţă (Amos 5:11), iar pentru clădirile publice mai importante piatra era folosită cu economie şi numai pentru elementele esenţiale (*PIATRĂ UNGHIULARĂ, *ARHITECTURĂ). În timp ce în Egipt existau cariere pentru exploatarea granitului, gresiei, cuartitului şi calcarului, în Palestina exista numai calcar. Blocurile de pietre mai tari folosite pentru construirea Templului şi a altor clădiri impunătoare au fost prelucrate în Liban, mai înainte să fie importate (1 Împăraţi 6:7). Pietrarul folosea în mare măsură aceleaşi unelte ca şi tâmplarul, pentru a tăia piatra de calcar (1 Împăraţi 7:9) şi pentru a o ciopli cu ciocanul şi dalta sau cu ciocanul de zidărit. Pentru a scoate din carieră blocuri mari de piatră erau folosite pene care erau bătute cu ciocane de lemn şi înmuiate până când piatra crăpa din cauza forţei lor de expansiune; această metodă era folosită în mod obişnuit în Orientul Apropiat. Piatra tare era modelată prin lovituri repetate cu un ciocan de metal (ebr. pattis). Un asemenea ciocan este folosit pentru a descrie acţiunea Cuvântului divin (Ieremia 23:29) şi a puternicului Babilon (Ieremia 50:23).

Pietrarii săpau de asemenea morminte în grotele naturale din dealuri sau săpau puţuri în zonele de deal, pentru ca apoi să excaveze camere mortuare (Isaia 22:16). Exemple foarte bune de asemenea mausolee de familie pot fi întâlnite la Bet-Şemeş (secolul al 8-lea î.Cr.) şi în jurul Ierusalimului (secolul al 8-lea î.Cr. şi secolul 1 î.Cr. - secolul al 2-lea d.Cr.). Rezervoare sau cisterne adânci, cum sunt cele săpate la Lachiş, Meghido şi Ghibeon, au necesitat săparea şi transportul manual a 400.000 de metri cubi de piatră de calcar. Acolo, şi în tunelele de apă săpate de pietrari şi de mineri, continuă să fie vizibile urmele dălţilor lor. (*MINERIT, *ARHITECTURĂ, *SILOAM.)

În perioada monarhiei au fost tăiate pietre mari pentru a servi drept baze pentru stâlpi, iar începând cu secolul al 10-lea î.Cr. au fost făcute construcţii din piatră cioplită, măsurată cu grijă. În perioada elenistă, clădirile irodiene din Ierusalim, Macpela şi alte locuri, ne arată felul în care blocuri imense de piatră erau cioplite cu atâta grijă încât puteau fi aliniate fără mortar şi chiar în zilele noastre este imposibil să introduci între blocurile de piatră o lamă de cuţit. Asemenea lucrări minuţioase pot fi văzute la Meghido, în secolul al 9-lea. Semne lăsate de pietrari pot fi văzute pe o serie de construcţii cum sunt treptele sinagogii din Capernaum. Pietrarii erau folosiţi şi pentru a face inscripţii pe pietre; pentru aceasta era folosită scrierea cursivă, deoarece exemplele pe care le avem din mormântul lui Şebna, tunelul Siloamului şi fragmentul din Samaria nu indică nici o adaptare la materialul pentru *scriere. Inscripţii fine pot fi găsite pe sigilii.

e. Metalurgii

Cuprul (arama) era prelucrat în mod obişnuit în Palestina, începând din cca. 3200 î.Cr. . După cca. 2000 î.Cr. a devenit obişnuită folosirea bronzului în loc de cupru şi acest material a continuat să fie folosit şi după introducerea fierului. Solomon a dispus confecţionarea unor obiecte mari, cum sunt stâlpii pentru Templu, turnaţi din bronz de către un metalurg din Tir, care i-a turnat în tipare de lut din valea Iordanului, între Sucot şi Ţartan (1 Împăraţi 7:46; 2 Cronici 4:17). Datorită tăriei sale mai mari, fierul era preferat pentru confecţionarea de unelte agricole şi arme, dar tehnicile de producere şi întreţinere erau mai complicate. La început Israel nu a cunoscut prelucrarea fierului şi a depins de filisteni pentru furnizarea uneltelor de fier (1 Samuel 3:19-22).

Metalurgul lucra în cetate folosind un cuptor alimentat cu aer suflat cu foale din piele (în ebr. mappuah, „o unealtă de suflat") . De aceea metalurgul era numit de obicei „cel ce suflă (cărbunele)", un titlu înrudit cu termenul acadian nappahu (Isaia 54:16). Cuprul şi bronzul erau rafinate în creuzete (evr. masrep, Proverbe 17:3; 27:21) şi apoi erau turnate în forme de piatră sau de lut. Fierul, pe de altă parte era forjat prin batere pe nicovală (în ebr. pa’am, Isaia 41:7). Fierarul este numit, cum este şi firesc, „cel care bate nicovala", în timp ce lucrătorul în bronz, care trebuia să cioplească şi să îndrepte obiectele turnate cu ciocanul, este numit „cel care netezeşte cu ciocanul" (Isaia 41:7). Tehnicile de lipire, nituire şi turnare au fost practicate de aceşti meşteşugari şi le-au permis să confecţioneze obiecte complexe. Un asemenea obiect este un stativ mic din Meghido care, dacă este de provenienţă israelită, arată că deprinderile lor tehnice erau la fel de bune ca şi ale vecinilor lor.

Metalurgii confecţionau o serie de vase şi obiecte de metal, lame de plug, vârfuri pentru ţepuşele de îmboldit boii, furci, osii şi topoare, cât şi ace, fibule (din secolul al 10-lea î.Cr.), figurine şi instrumente mici. Confecţionarea cuţitelor, care erau strâns înrudite cu pumnalele şi săbiile, cu vârfurile de lance şi de suliţă, şi cu alte arme de război (*ARMURĂ ŞI ARME), ne aminteşte cu câtă uşurinţă aceşti meşteşugari puteau să treacă de la confecţionarea de arme la confecţionarea de unelte paşnice (Isaia 2:4; Ioel 3:10; Mica 4:3).

Femeile au posedat bijuterii încă din vechime şi aceasta era pentru ele singura metodă de a poseda şi de a păstra averea personală. Aurarii şi argintarii foloseau foale pentru a ventila cuptoarele lor mici şi turnau produsele lor cu ajutorul unor tipare de steatit sau de lut. Cire perdue, granulaţia, filigranul şi încrustaţiile cloazonate erau tehnici folosite de aurari şi argintari.

f. Tăbăcarul

Pielea tratată a oilor şi a caprelor era folosită pentru anumite articole de îmbrăcăminte (Levitic 13:48; Numeri 31:20), pentru sandale şi curele (2 Împăraţi 1:8; Matei 3:4). Pieile cusute erau folosite ca vase ieftine pentru apă (Geneza 21:14), vin (Matei 9:17) sau alte lichide (Judecători 4:19). Uneori pieile erau cusute sub forma unor „sticle". Pielea era folosită uneori pentru corturi (Exod 25:5; Numeri 4:6), dar mai ales pentru articole militare, cum sunt coifurile, tolbele, hamurile pentru care de război, praştiile şi scuturile (acestea erau unse bine pentru a preveni crăparea sau pătrunderea sâgeţilor; 2 Samuel 1:21; Isaia 21:5). Sandalele din piele de focă sau purcel de mare erau un semn de lux (Ezechiel 16:10), deşi este posibil ca, la fel ca în Egipt şi Asiria, pielea fină să fi fost folosită pentru a acoperi paturi, scaune şi alte articole de mobilier.

Întrucât tăbăcitul este o operaţiune rău mirositoare, era efectuată de obicei în afara cetăţilor şi în apropierea unor cursuri de apă. Vizita făcută de Petru lui Simon, tăbăcarul, afară din Iope (Faptele Apostolilor 9:43; 10:6, 32) arată în ce măsură a trecut el peste reţinerile legate de contactul cu ceea ce era necurat din punct de vedere ceremonial. Procesul începea prin îndepărtarea grăsimii animalului de pe piele, folosind răzuitoare de piatră sau cuţite de metal. Părul era îndepărtat prin răzuire, prin înmuierea pielii în urină sau prin frecare cu sodă. După aceea pielea era prelucrată fie prin afumare, fie prin frecare cu un ulei, fie prin tanare cu coajă de lemn sau cu frunze. Dacă părul sau blana nu era îndepărtată, pielea era tratată cu alaun obţinut din Marea Moartă sau din Egipt, era uscată la soare şi apoi tratată cu ulei pentru a-i elimina rigiditatea.

g. Vopsitorul

Meşteşugul antic al vopsitului era cunoscut evreilor încă din vremea Exodului, când pieile folosite pentru Cortul întâlnirii au fost vopsite în roşu folosind lichidul obţinut prin zdrobirea insectelor cochineale găsite în stejari (Exod 26:1, 31; 36:8; Levitic 14:4). Colorantul purpuriu închis sau roşu-violet de „Tir" sau colorantul „Imperial", preparat din moluştele purpura şi murex găsite pe coasta de E a Mediteranei, a fost în principal un monopol fenician şi a fost folosit pentru vopsirea hainelor foarte scumpe care erau un semn de rang şi nobleţe (Judecători 8:26; Proverbe 31:22; Luca 16:19; Apocalipsa 18:12,16). Comerţul cu acestea este atestat în textele de la Ras Shamra (cca. 1500 î.Cr.). Acesta a fost colorantul „purpuriu" folosit pentru ţesătura cortului (Exod 26:31; 28:5), pentru perdeaua din Templu; „albastru, purpuriu şi cărămiziu" erau variante ale aceluiaşi colorant (2 Cronici 3:14); acelaşi colorant a fost folosit pentru haina pusă pe Isus la judecată (Ioan 19:2, 5). Băştinaşii israeliţi au învăţat acest meşteşug de la meşterii din Tir, la cererea lui Solomon (2 Cronici 2:7). Lidia făcea comerţ în Tiatira cu material tratat în mod similar (Faptele Apostolilor 16:14). Vezi JNES 22, 1963, p. 104 ş.urm.

În Palestina, coloranţii galbeni erau obţinuţi prin măcinarea cojilor de rodii; fenicienii foloseau de asemenea şofran şi curcumă. Albastrul era obţinut din plantele de indigo (Indigofera tinctoria) importat din Siria sau Egipt, unde a fost transplantat din India. Glastul (drobuşor) a fost cunoscut după anul 300 î.Cr.

La Tell Beit Mirsim (= Debir?) au fost excavate şase sau şapte plante producătoare de coloranţi, indicând faptul că producţia textilă era importantă în acel loc. La Tell Amal, în apropiere de Bet-Şean, au fost găsite multe vase de lut cu gheme de aţă colorată, alături de obiecte legate de ţesătorie, cum sunt greutăţile pentru războiul de ţesut.

h. Nălbitorul

Arta înălbirii, a curăţirii şi albirii pânzei, a fost importantă datorită preţului ridicat al pânzei şi datorită nevoii de a curaţi fibrele de uleiuri şi răşini naturale înainte de vopsire. În multe locuri nălbitorul era şi vopsitor.

De obicei nălbitorul lucra în afara cetăţilor, aproape de un curs de apă unde pânza să poată fi curăţită prin batere pe o piatră aflată în apă. De aceea nălbitorul era numit de multe ori „cel care calcă în teasc" (în ebr. kabas). Locul de lângă zidul de E al Ierusalimului, afară din cetate, unde hainele erau întinse la soare ca să se usuce, era numit „câmpul nălbitorului" (2 Împăraţi 18:17; Isaia 7:3; 36:2). Hainele lui Cristos, în urma schimbării la faţă, sunt descrise ca fiind mai albe decât albul care poate fi obţinut de orice nălbitor (gr. gnapheus, „cel care tratează pânza" ; Mica 9:3).

Pentru curăţire se importa uneori natron (nitrat) din Egipt, unde era folosit ca săpun, în amestec cu un lut alb (Proverbe 25:20; Ieremia 2:22). Leşiile alcaline erau obţinute cu uşurinţă din cenuşa plantelor, iar „săpunul" (în ebr. borit, kalit) era obţinut prin arderea plantei de sodă (Salsola kali). „Leşia nălbitorului", în Maleahi 3:2, probabil că a fost „cenuşă de borit”, întrucât nitratul de potasiu şi de sodiu se pare că nu erau cunoscute în Siria sau Palestina, deşi au fost găsite în Babilonia.

Alte meşteşuguri: *ARTĂ, *COSMETICE ŞI PARFUMURI, *FILDEŞ, *TORS ŞI ŢESUT, *BRODERIE; sticlărie, *STICLĂ; alte referiri la meşteşuguri: *MUZICĂ, *EGIPT, *ASIRIA şi *BABILONIA.

BIBLIOGRAFIE
C. Singer (ed.), A History of Technology, 1, 1958; G. E. Wright, Biblical Archaeology, 1957, p. 191-198; R. J. Forbes, Studies in Ancient Technology, 1-8, 1955-64; A. Reifenberg, Ancient Hebrew Arts, 1950; A. Lucas, Ancient Egyptian Materials and Industries, 1962; J. Jeremias, Jerusalem in the Time of Jesus, 1969; D. Strong şi D. Brown, Roman Crafts, 1976.

D.J.W.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: