armură şi arme



ARMURĂ ŞI ARME.

Termenii generali în ebraică şi greacă sunt kelim (Geneza 27:3; 1 Samuel 17:54; mai concret, kele milhama, „arme de război", ca în Deuteronom 1:41, etc.) şi hopla (LXX passim; 2 Corinteni 10:4). Referiri la purtători de arme sunt făcute în Judecători 9:54; 1 Samuel 14:1; 17:7, iar la armuri în 1 Împăraţi 10:17; Neemia 3:19. Sulurile de război de la Qumran furnizează descrieri detaliate ale armurii folosite de „fiii luminii" în războiul lor escatologic cu „fiii întunericului". Yadin (vezi bibliografia) susţine că descrierile reflectă practica militară romană din a doua jumătate a secolului 1 î.Cr. Diferite elemente ale armurii capătă o semnificaţie figurativă şi spirituală în Isaia 59:17; Efeseni 6:10-17, etc.

I. Armura (de apărare)
a. Scutul

Folosirea scuturilor în luptă este atestată în scenele de luptă vechi din Egipt şi Mesopotamia; pentru Egipt, cf. picturile murale predinastice din Hierakonpolis, în prezent în Muzeul din Cairo, iar pentru Mesopotamia, Stela Eannatum a Vulturilor (cca. 2500 î.Cr.). Scuturi de forme şi mărimi diferite au fost la modă în diferite ţări şi în diferite epoci. Introducerea scuturilor mai mici, circulare, este asociată cu venirea Oamenilor Mării în Levant la sfârşitul mileniului al 2-lea î.Cr. În limba ebraică cel mai obişnuit termen este magen, care desemnează adesea scuturile mici; sinna este folosit pentru scuturile mai mari. Acest ultim tip de scut a fost folosit de Goliat, care avea un om care să-i poarte scutul (1 Samuel 17:7). Scuturile mai mici erau purtate de arcaşi, cum au fost descendenţii lui Beniamin din armata lui Asa (2 Cronici 14:8). Scuturile erau confecţionate de obicei dintr-o ramă de lemn acoperită cu piele de animal care era unsă înainte de luptă (cf. 2 Samuel 1:21; Isaia 21:5). Scuturile de metal ofereau protecţie mai bună, dar stânjeneau mişcările; pentru folosirea lor, vezi 1 Împăraţi 14:27. Ca un compromis, scuturile de piele puteau fi ţintuite cu discuri de metal, pentru a le mări eficienţa.

b. Coiful

Coifuri de metal au fost purtate de soldaţi sumerieni şi acadieni în mileniul al 3-lea î.Cr. . Termenul ebraic qoba’/koba’ şi este probabil de origine străină. Coifurile de metal erau scumpe şi greu de confecţionat şi de aceea în unele perioade au fost folosite numai de regi şi de conducătorii militari; Saul i-a oferit lui David propriul său coif de bronz pentru lupta cu Goliat (1 Samuel 17:38). Versetul din 2 Cronici 26:14 ar putea fi interpretat în sensul că în armata lui Iuda din vremea lui Ozia toţi soldaţii primeau coifuri (din piele?). Potrivit cu 1 Macabei 6:35, în perioada Seleucizilor, toată armata era dotată cu coifuri de bronz. Armata asiriană care a atacat Palestina purta de obicei un coif conic, cu întăritură, având o prelungire care să protejeze gâtul.

c. Platoşa

Platoşa a fost purtată pentru prima oară de luptătorii din carele de război (cf. Ieremia 46:4) şi de arcaşi (cf. Ieremia 51:3), care nu se puteau apăra cu scuturi. Platoşa de zale, asigurând o protecţie mai bună decât cea de piele şi, în acelaşi timp, fiind mai uşoară decât platoşa masivă, era folosită pe scară largă în Orientul Apropiat la jumătatea mileniului al 2-lea. Era scumpă şi de aceea Tutmes III (1490-1436 î.Cr.) s-a bucurat când a capturat 200 de platoşe în prada luată de armata sa după lupta de la Meghido. Nuzi (secolul al 15-lea î.Cr.) furnizează atât material cât şi dovezi scrise cu privire la compoziţia platoşei. Un text menţionează o platoşă formată din 680 de zale, iar un altul o platoşă din 1.035 de zale. Mărimea zalelor depinde de poziţia lor pe platoşă; ele erau prinse pe piele sau pe ţesătură cu un fir de aţă trecut prin nişte găuri făcute în zale tocmai pentru acest scop. Locul unde se îmbinau mânecile era un punct slab, aşa cum se vede din întâmplarea cu Ahab (1 Împăraţi 22:34 ş.urm.) şi dintr-un basorelief cu un car de război din vremea lui Tutmes IV. În ebraică termenul obişnuit este siryon, care probabil include platoşa pentru piept şi pentru spate. O asemenea armură a avut Goliat (1 Samuel 17:5); platoşe au fost folosite şi de lucrătorii lui Neemia (Neemia 4:16).

Termenul grec echivalent este thorax, folosit şi în 1 Macabei 6:43 cu referire la armura pentru protejarea elefanţilor de luptă ai Seleucizilor.

Traducerea de către Targum Onkelos’ a termenului tahra’ din Exod 28:32-39:32 cu cuvântul „platoşă" s-a dovedit a fi corectă, în lumina folosirii cuvântului tahra’ în limba samariteană, care are tocmai acest sens; vezi J. M. Cohen, VT, 24, 1974; p. 361-366.

d. Gambiere

În 1 Samuel 17:6 ni se spune că Goliat a purtat mishot (MT mishat) de bronz pe picioare, iar LXX traduce acest termen cu termenul gr. knemides, „gambiere" (armură pentru picioare). Cuvântul ebraic este un hapax legomenon, dar sensul nu pare să fie în dubiu. Gambierele erau folosite în mod obişnuit de soldaţii greci şi romani de mai târziu.

II. Arme (ofensive)
a. Sabia

Sabia (ebr. hereb) este arma cel mai des menţionată în Biblie. În vechime săbiile erau de obicei drepte, cu două tăişuri, asemănătoare cu pumnalele, şi erau folosite pentru a junghia (cf. săbiile găsite în Cimitirul regal din Ur şi de la Dorak (Anatolia), datând din cca. 2500 î.Cr.). Pe la mijlocul mileniului al 3-lea au început să fie folosite săbii încovoiate; exemplare din perioade ceva mai târzii au fost găsite la Byblos, Sihem şi Abydos . În prima jumătate a mileniului al 2-lea lamele erau încă destul de scurte şi abia în vremea Regatului Nou din Egipt au început să fie folosite pe scară largă săbiile cu lame lungi. Odată cu sosirea Oamenilor Mării, săbiile drepte, cu lamă lungă, au ajuns să fie foarte răspândite; cf. sabia purtând numele Faraonului Merenptah, descoperită la Ugarit (sfârşitul secolului al 13-lea î.Cr.). Sabia a avut un rol important în cucerirea Canaanului de către israeliţi (cf. Iosua 10:11; 11:11; etc.). De obicei sabia era păstrată într-o teacă, atârnată de centură (cf. 2 Samuel 20:8); mânerele erau deseori ornamentate, dacă judecăm după săbiile descoperite în Egipt şi Mesopotamia.

Cuvântul cel mai des folosit în NT este machaira (cf. Matei 26:47). Rhomphaia, care apare numai o singură dată, în Apocalipsa, era o sabie lată, folosită la început de traci. Asasinii revoluţionari evrei, sicarii, purtau sub haine pumnale scurte, puţin curbate (Josephus, BJ 2. 255). În amândouă Testamentele sabia este folosită adesea, prin metonimie, ca să descrie războiul, sau ca un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Ezechiel 21:9; Efeseni 6:17).

b. Suliţa şi lancea

Suliţa (ebr. hanit), confecţionată dintr-o coadă de lemn şi un vârf metalic, iar în vremuri mai recente, din fier (cf. 1 Samuel 13:19; 17:7), era folosită mult de sumerieni în mileniul al 3-lea. A rămas arma de bază a infanteriei, în timp ce lancea, mai uşoară, era folosită de luptătorii din carele de război (cf. practica din Egipt în timpul dinastiei a 19-a şi următoarele). În limba ebraică există cuvântul romah (de ex. Judecători 5:8), prin care probabil că se înţelege o suliţă uşoară sau o lance (cf. Numeri 25:7). Cuvântul ebr. kidon a fost tradus de obicei „lance" (de ex. 1 Samuel 17:6), dar această traducere a fost contestată (cf. NEC, „pumnal"), iar dovezile aduse de Sulurile de război de la Qumran confirmă sensul de „sabie". În anumite circumstanţe suliţa era un simbol al autorităţii regale (cf. 1 Samuel 22:6; 26:7). *Armata asiriană a folosit de asemenea furci şi aruncătoare de lănci.

Cuvântul gr. longche din Ioan 19-34 este echivalent cu termenul ebr. hanit. Unii au susţinut că termenul „isop" din Ioan 19:29 a înlocuit un cuvânt din original care însemna „lance" (hyssopos în loc de hyssos), dar avem motive puternice să reţinem textul tradiţional.

c. Arcul şi săgeata

Cuvintele ebr. de bază sunt qeset şi hes. Arcul antic a avut probabil o singură curbură, sau poate că a fost dublu-convex (exemple de acest fel provin din Egiptul predinastic). Confecţionarea arcului compus a dus la o creştere considerabilă a forţei şi razei de acţiune şi poate explica în parte superioritatea militară a acadienilor semitici asupra sumerienilor, în ultima parte a mileniului al 3-lea î.Cr. Totuşi, a trecut încă aproape un mileniu până când arcul compus a ajuns să fie folosit pe scară largă. Coarne şi tendoane de animale erau legate cu fâşii de lemn pentru a forma rama arcului (cf. descrierea arcului lui Anat în legenda ugaritică Aqhat); se poate să fi fost folosit şi bronz pentru a conferi tărie (cf. Psalmul 18:34). Săgeţile erau confecţionate de obicei din trestie iar la capăt aveau un vârf metalic ; ele erau purtate în tolbe de piele, iar uneori şi carele de război erau dotate cu tolbe. Într-o tolbă erau puse de obicei treizeci de săgeţi (Amarna, Nuzi) sau, dacă tolba era ataşată la un car de război, ea conţinea cincizeci de săgeţi (basoreliefuri asiriene). Pentru a lega arcul, extremitatea lui inferioară era apăsată cu piciorul, iar cea superioară era îndoită ca să permită legarea firului într-un locaş anume; de aici derivă expresia ebraică „a călca arcul"; arcaşii erau numiţi „călcători de arcuri" (Ieremia 50:14). Din poporul Israel, oamenii din seminţiile lui Beniamin, Ruben, Gad şi Manase erau renumiţi pentru arcaşii lor (cf. 1 Cronici 5:18; 12:2; 2 Cronici 14:8).

d. Praştia

Praştia (qela) era purtată în principal de păstori (de ex. David, 1 Samuel 17:40), pentru a abate animalele sălbatice de la turme sau pentru a preveni împrăştierea animalelor din turmă. Era folosită ca armă de război de către armatele egiptene, asiriene şi babiloniene , deşi în cazul asirienilor dovezi grafice încep să fie găsite numai din secolul al 8-lea î.Cr. Israeliţii au folosit de asemenea companii de prăştiaşi în armatele lor şi oamenii din seminţia lui Beniamin, care foloseau la fel de bine ambele mâini, erau cei mai pricepuţi mânuitori ai acestei arme (1 Cronici 12:2). Praştia era confecţionată dintr-o bucată de pânză sau de piele, legată cu curele la capetele opuse. Capetele curelelor erau ţinute în mână iar praştia încărcată era rotită deasupra capului, până când una dintre curele era eliberată brusc. Acest lucru este exprimat metaforic în Ieremia 10:18. Pietre de praştie (pietre de râu, rotunde sau ascuţite) trase de asediatorii asirieni au fost găsite în excavaţiile de la Lachiş.

e. Securea de război

Securea de război, la fel ca şi buzduganul, era menită pentru lupta corp la corp şi avea diferite forme şi mărimi. Există puţine referiri biblice, în Ieremia 51:20 moppeş (literal „zdrobitor", BDB) este tradus „ciocan" în RSV şi „secure de război" în NEB. Un cuvânt similar apare în expresia „unealtă de nimicire" (sau, „armă de măcel") în Ezechiel 9:2. (*ARMATĂ, *RĂZBOI.)

BIBLIOGRAFIE
Y. Yadin, The Scrolls of the War of the Sons of Light against the Sons of Darkness, 1962; idem. An of Warfare in Biblical Lands in the Light of Archaeological Discovery, 1963; K. Galing, SVT 15, 1966; p. 150-169.

R.P.G.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: