armată



ARMATĂ. Spre deosebire de regii egipteni şi mesopotamieni, se pare că regii din Israel nu au fost interesaţi să-şi comemoreze victoriile militare în basoreliefuri şi în picturi. Descrierea pe care o facem armatei israeliene trebuie să se bazeze în mare măsură pe descrieri verbale ale luptelor şi pe referinţele incidentale pe care le oferă VT.

a. Alcătuirea

Aşa cum ilustrează foarte bine povestirea despre Debora şi Barac, armata israeliană a fost la început o gardă tribală adunată în vremuri de criză şi condusă de cineva cu calităţi de conducător. La baza organizării era clanul tribal care, teoretic, furniza un contingent de o mie de bărbaţi (1 Samuel 10:19). Unele triburi au câştigat o reputaţie deosebită pentru îndemânarea lor în folosirea anumitor arme (de ex. Judecători 20:16; cf. 1 Cronici 12). Saul a fost cel care a dat Israelului nucleul unei armate stabile, numărând la început nu mai mult de 3.000 de oameni (1 Samuel 13:2). La fel ca şi în instituirea monarhiei, crearea unei armate regulate a avut loc datorită ameninţării din partea filistenilor. Duelurile între apărători ai părţilor implicate în conflict, ca o modalitate de a evita vărsarea de sânge excesivă, se pare că erau mai obişnuite la filisteni decât la Israel (1 Samuel 17), dar citim despre o luptă între două grupuri de reprezentanţi, nearim (lit. „tineri", dar termenul este folosit uneori pentru a desemna „trupe de elită") din armatele lui David şi Iş-Boşet (2 Samuel 2:12-17). Armata lui David era alcătuită atât din contingente regulate (2 Samuel 15:8) cât şi dintr-o gardă naţională. 2 Samuel 23:8 ş.urm. enumeră comandanţii militari din armata lui David - „Cei Trei" şi „Cei Treizeci". Aceştia erau în principal bărbaţi care s-au distins în luptă încă din vremea când David se ascundea de Saul şi erau la conducerea cetei de haiduci. În contingentele regulate erau incluşi mercenarii egeeni (Cheretiţi şi Peletiţi) care formau garda personală a regelui (2 Samuel 15:18-22, care menţionează şi pe filistenii din Gat). Garda naţională era împărţită în douăsprezece batalioane şi fiecare servea timp de o lună (1 Cronici 27:1-15). Dacă David a avut care de război organizate într-o unitate militară separată, probabil că a fost o unitate mică (cf. 2 Samuel 8:3-4); carele de război ajung să fie folosite pe scară largă abia în timpul lui Solomon (1 Împăraţi 4:26; 10:26) Există prea puţine dovezi care să sugereze că Israel a avut vreodată o cavalerie care să merite acest nume. Majoritatea carelor de război au fost acaparate de regatul de N atunci când s-a dezbinat regatul dar, datorită incursiunilor siriene, avantajul a fost pierdut în mare măsură până la sfârşitul secolului al 9-lea (2 Împăraţi 13:7). (*CĂPITAN.)

b. Tabăra

Tabăra (ebr. mahaneh) probabil că avea formă de cerc sau de pătrat (cf. Numeri 2); regele şi ofiţerii superiori erau în centru (1 Samuel 26:5). Faptul că soldaţii dormeau în colibe (ebr. sukkot; cf. 2 Samuel 11:11; 1 Împăraţi 10:12, 16) este contestat de Yadin (p. 274-275, 304-310) care preferă să traducă Sucot, adică, numele localităţii. În timpul luptei bagajele erau lăsate în tabără şi erau păzite de un detaşament (1 Samuel 25:13). Civililor li se permitea să viziteze tabăra pentru a aduce provizii sau mâncare, precum şi pentru a aduce ştiri (1 Samuel 17:17-30).

c. Armata romană

Unitatea principală era *legiunea , care număra - teoretic - 6.000 de oameni, dar care avea de fapt între 4.000 şi 6.000 de oameni. Într-o legiune erau zece cohorte şi fiecare cohortă era alcătuită din şase centurii; fiecare centurion comanda şaptezeci până la o sută de oameni. Existau de asemenea cohorte auxiliare şi mici unităţi de cavalerie, numite alae, alcătuite mai ales din provinciali, dar nu din iudei (Josephus, Ant. 14. 204). Există inscripţii care atestă prezenţa unei „Cohorte Italiene" (Faptele Apostolilor 10:1) în Siria, în cca. 69 d.Cr.; aceasta era o cohortă auxiliară şi era alcătuită din liberţi romani.

d. Armate spirituale

Sensul original al expresiei din VT, „Domnul oştirilor" (Iahve şeba’ot) nu este cert; titlul se poate referi la suveranitatea lui Dumnezeu asupra armatelor lui Israel (1 Samuel 17:45) sau asupra armatelor spirituale de sub comanda Sa (Iosua 5:13-15; 1 Împăraţi 22:19; 2 Împăraţi 6:17). Acest ultim sens este sensul predominant în VT. În bătălia finală dintre bine şi rău, Cristos apare ca lider al armatelor cerului (Apocalipsa 19:14), şi înfrânge armatele fiarei şi ale regilor pământului (Apocalipsa 19:19)

BIBLIOGRAFIE
Y. Yadin, The Art of Warfare in Biblical Lands, 1963; R.de Vaux, Ancient IsraeI, 1965, p. 213-228; A. F. Rainey, în L. R. Fisher (ed.), Ras Shamra Parallels, 2, 1975, p. 98-107.

R.P.G.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: