arhitectura
ARHITECTURA.
Când sunt comparate cu alte culturi antice, vestigiile arhitecturale din
Palestina nu sunt impresionante, în cea mai mare parte a istoriei ei. Lipsa de
durabilitate a materialului de construcţie folosit în mod obişnuit poate fi o
cauză a acestei deficienţe la fel ca şi lipsa prosperităţii indigene fără de
care clădiri monumentale nu pot fi construite. Deşi cea mai mare parte a
construcţiilor din Palestina au fost făcute de neprofesionişti, câteva perioade
sunt remarcabile prin splendoarea lor arhitectuală: epoca bronzului II,
perioada lui Solomon, Irod şi Omaiad. În relatările biblice se vorbeşte despre
Egipt, Mesopotamia, Persia şi lumea clasică, care posedau cele mai impunătoare
vestigii arhitectonice antice care au rămas până în vremea noastră.
a. Materiale şi construcţii
Datorită cantităţilor mari necesare, nu era obişnuit ca
materialele de construcţie să fie transportate pe distanţe lungi. Lucrul acesta
este adevărat mai ales cu privire la piatră, deşi în timpul perioadei romane
marmora a fost transportată la distanţe până la 1500 km. Roca de bază în
ţinutul deluros al *Palestinei este calcarul şi aceasta este şi piatra de
construcţie obişnuită în zona aceea. Se poate să fi fost exploatată în cariere
chiar la locul de construcţie, cum este cazul la *Samaria şi Ramat Rahel (BASOR
217, 1975, p. 37). Gresia era folosită în ţinuturile de coastă ale Palestinei,
în timp ce în sudul Siriei, piatra de construcţie obişnuită era bazaltul.
Climatul relativ umed al Palestinei a necesitat punerea unor *fundaţiii care
constau din ziduri de pietriş ridicate deasupra nivelului pământului pentru a
proteja cărămizile de lut de umezeala din pământ. Unele *fortificaţii au fost
construite aproape în întregime din pietriş; cel mai vechi exemplu cunoscut
este turnul neolitic de la *Ierihon (cca. 7000 î.Cr.). Totuşi, abia în jurul
anului 1400 î.Cr. a ajuns să fie folosită pentru construcţiile din Palestina
piatra cioplită. Solomon a folosit pietre cioplite dreptunghiular în multe
dintre clădirile sale, cum sunt porţile de la *Meghido şi Ghezer. Producţia
acestei pietre de construcţie era scumpă şi cerea mulţi lucrători (2 Cronici
2:18). Exemple mai recente de construcţii din pietre prelucrate pot fi
întâlnite la Samaria şi la Ramat Rahel, şi pot fi văzute în „Zidul
plângerii" în Ierusalim, construit de *Irod cel Mare. În timpul monarhiei
israelite, piatra era cioplită pentru diverse elemente arhitectonice cum sunt
*stâlpii protoeolici (PEQ 109, 1977, p. 39-52) şi balustrada de la Ramat Rahel,
care probabil a format partea de jos a unei ferestre. (*ARTA ŞI MEŞTEŞUGURILE.)
În lumea antică s-au folosit în construcţie majoritatea
tipurilor de piatră. Încă din perioada clasică marmora a fost una dintre cele
mai valoroase pietre de construcţie şi vestigiile din *Corint, *Efes, *Pergam
şi *Atena ne dau o imagine clară a măreţiei arhitecturii folosite în perioda
NT.
Lemnul a fost deasemenea prezent din abundenţă în Palestina
(Iosua 17:15, 18). Clădirile regale erau construite şi decorate cu lemn scump
cum este cedrul şi stejarul (1 Împăraţi 5:6, 8) importat din Liban, lemnul de
chiparos (1 Împăraţi 10:11-12) din Ofir şi lemnul autohton de măslin (1
Împăraţi 6:23, 31,33). (*COPACI.) Lucrările generale erau făcute de obicei cu
lemnul local cel mai potrivit pentru acel scop, care se poate să fi fost
sicamorul (Isaia 9-10), bradul sau stejarul. Excavaţiile unei mici fortăreţe de
la *Ghibea, din jurul anului 1000, arată că lemnul de chiparos şi pin a fost folosit
în prima construcţie, dar poate în urma defrişării, în reconstruirile
ulterioare s-a folosit lemn de migdal. Cantităţile mari de lemn carbonizat se
poate să indice că suprastructura a fost în cea mai mare parte din lemn.
Datorită rezistenţei sale, lemnul îndeplinea funcţii arhitectonice importante
şi era folosit pentru sprijinirea acoperişului, pentru ziduri de rezistenţă,
pentru rame de uşi şi ferestre (1 Împăraţi 6:31,34), pentru uşi şi suporturi
pentru turnurile suspendate. Un alt material de construcţie folosit este
trestia, care oferă oarecare rezistenţă şi de aceea se poate să fi fost
folosită pentru a întări zidurile de lut. Principala importanţă a trestiei însă
constă în construirea acoperişurilor, când era pusă pe un schelet de lemn care
constituia o bază stabilă pentru mortar. Trestia putea fi îndepărtată cu
uşurinţă (cf. Marcu 2:4).
Diferitele amestecuri cu pământ au fost cele mai obişnuite
materiale pentru construcţie în lumea antică. Primele încercări de a construi
ziduri masive din lut probabil că nu au avut succes, deoarece lutul se
contractă la uscare şi formează crăpături mari. În schimb, a devenit un lucru
obişnuit ca lutul să fie modelat în bulgări sau *cărămizi care să fie uscate la
soare înainte de a fi zidite într-o clădire. La Tell el-Kheleifeh, în apropiere
de Marea Roşie, a fost găsită o cărămidărie cu cărămizi lăsate să se usuce la
soare, şi a fost datată la 850 î.Cr. Lutul pentru cărămizi era amestecat cu
paie zdrobite care nu numai că reprezentau un liant, ci accelerau şi procesul
de uscare şi împiedecau lutul să se lipească de tiparele în care era turnat.
Tipare rectangulare de lemn erau folosite încă în jurul anului 4000 î.Cr. în
Mesopotania şi ceva mai târziu în Palestina.
Cărămizile de lut erau în general prinse între ele cu mortar
de lut şi apoi erau acoperite tot cu un mortar de lut. În fiecare an întreaga
clădire trebuia să fie tencuită din nou pe dinafară şi probabil şi înăuntru
pentru a nu fi pătrunsă de apă. Fără această îngrijire, cărămizile de lut se
degradează în scurt timp. În rămăşiţele unei case găsite la ‘Sihem a fost
descoperită o bucată de material de acoperiş pe care se vedeau tencuiri
succesive; casa a fost datată în jurul anului 750 î.Cr. (G. E. Wrigth, Shechem,
1965). Excavaţiile de la Tell Jemmeh au scos la lumină o locuinţă asiriană cca.
700 î.Cr. având un acoperiş arcuit, din lut. Această formă arhitectonică era
folosită în Mesopotamia şi Egipt în mileniul al 3-lea, dar nici un exemplu mai
vechi decât acesta nu este cunoscut în Palestina.
Înainte de perioada romană în Palestina nu s-au folosit
cărămizi arse şi plăci ceramice decât în împrejurări speciale, şi chiar şi
atunci numai de către cei bogaţi.
b. Privire generală
Eficienţa vieţii trăite în colectivitate produce bogăţie
care trebuie protejată şi de îndată ce oamenii au început să trăiască în
aşezări, au fost necesare *fortificaţii. Zidurile caselor de la perimetrul
satului au fost întărite, constituind o primă formă de apărare. Poarta era
aproape întotdeauna cel mai vulnerabil punct al fortificaţiei şi atenţia
specială care i-a fost acordata poate fi observată la Java, în deşertul sirian,
unde toate planurile de bază ale porţilor folosite mai târziu în Palestina erau
folosite încă în anul 3200 î.Cr. După anul 3000 î.Cr. au început să se
construiască în jurul cetăţilor ziduri secundare, pentru a acoperi baza zidului
principal, precum şi turnuri situate în toate punctele strategice de pe zidul
principal. Se mai foloseau şi întărituri de pământ, dar nu la potenţialul
deplin, decât după anul 2000 î.Cr., când în afara ziduruilor cetăţii au fost
construite pante abrupte stabilizate cu pietriş calcaros.
Cetăţile din această perioadă erau mari. Zidurile cetăţii
*Haţor înconjurau o suprafaţă de circa 700.000 de m2; aceasta includea zona
turnului superior, aflat în perimetrul unui al doilea zid principal. Cetăţile
aveau, în continuare, mai multe linii de apărare, fie prin împrejmuirea unei
cetăţi întregi, cum e cazul la *Lachiş (cca. 700 î.Cr.), fie prin protejarea
diferitelor secţiuni, ca în *Ierusalim, în vremea NT. În timpul expansiunii
asiriene (după cca. 850 î.Cr.) porţile cetăţilor au fost mărite cu lăcaşuri
suplimentare pentru a rezista la atacurile berbecilor de asediu. În perioada
romană Palestina a fost o zonă de frontieră şi a fost apărată de mai multe
fortăreţe; o asemenea fortăreaţă a fost Antonia (*PRETORIU) , în Ierusalim,
unde este probabil că a fost întemniţat Isus (Matei 27:27; Marcu 15:16).
Din punct de vedere arhitectonic, *templele şi monumentele
sunt deseori greu de deosebit de palate sau de casele mari, afară de cazul că
sunt găsite anumite obiecte care să indice practicile religioase. După anul
2000 î.Cr. În Palestina exista o mare varietate de clădiri religioase. Numai la
*Haţor, au fost descoperite patru temple şi monumente separate. Alte temple
canaanite importante au fost excavate la Meghido şi la Sihem unde a fost
identificată o construcţie de tip „Migdol" (turn), care este considerat de
unii a fi templul lui El-berit (Judecători 9:46). Această clădire avea ziduri
groase de (5,1 m) cu un pridvor la intrare. La *Bet-Şean au fost descoperite
două temple construite în stil egiptean, deşi erau închinate zeităţilor
canaanite, *Dagon şi *Aştarot. Clădiri religioase au fost găsite de asemenea în
afara cetăţilor, cum este la Nahariah, unde a fost excavat un altar (*ÎNĂLŢIMI)
şi un templu. Templele canaanite nu au o arhitectură uniformă. Faptul acesta
poate reflecta diversitatea religioasă cu care au fost confruntaţi israeliţii
(Deuteronom 7:1-5). Un templu care probabil a fost folosit de israeliţi a fost
excavat la *Arad. Acesta consta dintr-o încăpere mare, sanctuarul, conţinând o
nişă şi o curte în care era situat un altar de 2,5 x 2,5 m. Una dintre puţinele
asemănări cu templele lui Solomon (aşa cum este descris în 1 Împăraţi 6 şi 7) a
fost baza alcătuită din două coloane situată de fiecare parte a intrării în
sanctuar, la fel ca şi Iachin şi *Boaz (1 Împăraţi 7:15-22). Un templu din
secolul al 8-lea î.Cr., asociat cu un palat de stil hitit de la Tell Tainat, în
nordul Siriei, este singurul templu cunoscut care are un plan similar cu cel al
*templului lui Solomon. Multă vreme s-a crezut că planul era de origine
*feniciană, dar un templu fenician excavat recent la Kition, în Cipru, este
complet diferit. Un templu filistean găsit la Tell Qasile (cca. 1000 î.Cr.) a
avut coloane de lemn care să susţină acoperişul (cf. Judecători 16:29) şi o
platformă. Templul lui *Irod a fost descris de Josephus şi pe baza observării
vestigiilor din prezent poate fi făcută o reconstituire destul de bună. Baza
masivă de piatră, construită de Irod, poate fi văzută în Haram eş-Şerif (cf.
Marcu 13:1-2).
*Palatele mari nu erau un lucru obişnuit în Palestina. O
clădire care probabil a fost reşedinţa unui monarh local a fost descoperită la
Meghido, în apropierea porţii. Avea mai multe încăperi dispuse în jurul unei
curţi şi a fost folosită între cca. 1500 şi 1200 î.Cr., timp în care a fost
reconstruită cel puţin o dată. Palatele lui Solomon din Ierusalim nu au fost
descoperite şi prea puţine lucruri au fost găsite cu privire la palatele lui
*Omri şi *Ahab din *Samaria. Palatul lui *Ioiachim, din Ramat Rahel, la care se
referă probabil Ieremia (22:13-19), a fost excavat, dar nu a putut fi
determinat un plan precis. Palatele vaste ale regilor asirieni şi babilonieni
au fost excavate la *Ninive, Nimrud, Korsabad şi *Babilon. Acestea erau
complexe administrative de mărime considerabilă, având săli oficiale bogat
ornamentate cu basoreliefuri, şi aveau de asemenea numeroase birouri şi
locuinţe oficiale. La Masada a fost descoperit palatul frumos aşezat a lui Irod
cel Mare şi a fost dată la iveală imitaţia de marmoră folosită pentru
decoraţii.
Planul obişnuit al unei *case din Palestina a fost
întotdeauna aranjat în jurul unei curţi. Casele de la Arad (cca. 2800 î.Cr.)
constau dintr-o cameră mare şi una sau două camere mai mici, construite în
jurul unei curţi neregulate înconjurată cu un zid. Israeliţii foloseau un plan
de casă foarte regulat în care mai multe încăperi erau construite în jurul a
trei laturi ale unei curţi dreptunghiulare. Pe a patra latură era poarta care
ducea la stradă. Acest plan de construcţie folosea spaţiul în mod economic şi
asigura protecţia şi căldura necesară în ţinutul deluros al Palestinei. Etaje
suplimentare erau adăugate după cum dictau nevoile (2 Împăraţi 4:10). Unele
dintre cele mai mari şi mai confortabile case antice au fost excavate la *Ur.
Ele au fost locuite în jurul anului cca.1900 î.Cr. şi constau din două etaje
aranjate în jurul unei curţi.
O clădire des întâlnită în cetăţile israelite este magazia.
Prima dată când s-au excavat asemenea clădiri la Meghido s-a crezut că sunt
grajduri.
BIBLIOGRAFIE
H. J. Franken şi C. A. Franken-Battershill, A Primer of
Old Testament Archaeology, 1963; S. M. Paul and W. G. Dever, Biblical
Archaeology, 1973; H. and R. Leacroft, The Buildings o Ancient
Mesopotamia, 1974.
C.J.D.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu