arhitectura



ARHITECTURA. Când sunt comparate cu alte culturi antice, vestigiile arhitecturale din Palestina nu sunt impresionante, în cea mai mare parte a istoriei ei. Lipsa de durabilitate a materialului de construcţie folosit în mod obişnuit poate fi o cauză a acestei deficienţe la fel ca şi lipsa prosperităţii indigene fără de care clădiri monumentale nu pot fi construite. Deşi cea mai mare parte a construcţiilor din Palestina au fost făcute de neprofesionişti, câteva perioade sunt remarcabile prin splendoarea lor arhitectuală: epoca bronzului II, perioada lui Solomon, Irod şi Omaiad. În relatările biblice se vorbeşte despre Egipt, Mesopotamia, Persia şi lumea clasică, care posedau cele mai impunătoare vestigii arhitectonice antice care au rămas până în vremea noastră.

a. Materiale şi construcţii

Datorită cantităţilor mari necesare, nu era obişnuit ca materialele de construcţie să fie transportate pe distanţe lungi. Lucrul acesta este adevărat mai ales cu privire la piatră, deşi în timpul perioadei romane marmora a fost transportată la distanţe până la 1500 km. Roca de bază în ţinutul deluros al *Palestinei este calcarul şi aceasta este şi piatra de construcţie obişnuită în zona aceea. Se poate să fi fost exploatată în cariere chiar la locul de construcţie, cum este cazul la *Samaria şi Ramat Rahel (BASOR 217, 1975, p. 37). Gresia era folosită în ţinuturile de coastă ale Palestinei, în timp ce în sudul Siriei, piatra de construcţie obişnuită era bazaltul. Climatul relativ umed al Palestinei a necesitat punerea unor *fundaţiii care constau din ziduri de pietriş ridicate deasupra nivelului pământului pentru a proteja cărămizile de lut de umezeala din pământ. Unele *fortificaţii au fost construite aproape în întregime din pietriş; cel mai vechi exemplu cunoscut este turnul neolitic de la *Ierihon (cca. 7000 î.Cr.). Totuşi, abia în jurul anului 1400 î.Cr. a ajuns să fie folosită pentru construcţiile din Palestina piatra cioplită. Solomon a folosit pietre cioplite dreptunghiular în multe dintre clădirile sale, cum sunt porţile de la *Meghido şi Ghezer. Producţia acestei pietre de construcţie era scumpă şi cerea mulţi lucrători (2 Cronici 2:18). Exemple mai recente de construcţii din pietre prelucrate pot fi întâlnite la Samaria şi la Ramat Rahel, şi pot fi văzute în „Zidul plângerii" în Ierusalim, construit de *Irod cel Mare. În timpul monarhiei israelite, piatra era cioplită pentru diverse elemente arhitectonice cum sunt *stâlpii protoeolici (PEQ 109, 1977, p. 39-52) şi balustrada de la Ramat Rahel, care probabil a format partea de jos a unei ferestre. (*ARTA ŞI MEŞTEŞUGURILE.)

În lumea antică s-au folosit în construcţie majoritatea tipurilor de piatră. Încă din perioada clasică marmora a fost una dintre cele mai valoroase pietre de construcţie şi vestigiile din *Corint, *Efes, *Pergam şi *Atena ne dau o imagine clară a măreţiei arhitecturii folosite în perioda NT.

Lemnul a fost deasemenea prezent din abundenţă în Palestina (Iosua 17:15, 18). Clădirile regale erau construite şi decorate cu lemn scump cum este cedrul şi stejarul (1 Împăraţi 5:6, 8) importat din Liban, lemnul de chiparos (1 Împăraţi 10:11-12) din Ofir şi lemnul autohton de măslin (1 Împăraţi 6:23, 31,33). (*COPACI.) Lucrările generale erau făcute de obicei cu lemnul local cel mai potrivit pentru acel scop, care se poate să fi fost sicamorul (Isaia 9-10), bradul sau stejarul. Excavaţiile unei mici fortăreţe de la *Ghibea, din jurul anului 1000, arată că lemnul de chiparos şi pin a fost folosit în prima construcţie, dar poate în urma defrişării, în reconstruirile ulterioare s-a folosit lemn de migdal. Cantităţile mari de lemn carbonizat se poate să indice că suprastructura a fost în cea mai mare parte din lemn. Datorită rezistenţei sale, lemnul îndeplinea funcţii arhitectonice importante şi era folosit pentru sprijinirea acoperişului, pentru ziduri de rezistenţă, pentru rame de uşi şi ferestre (1 Împăraţi 6:31,34), pentru uşi şi suporturi pentru turnurile suspendate. Un alt material de construcţie folosit este trestia, care oferă oarecare rezistenţă şi de aceea se poate să fi fost folosită pentru a întări zidurile de lut. Principala importanţă a trestiei însă constă în construirea acoperişurilor, când era pusă pe un schelet de lemn care constituia o bază stabilă pentru mortar. Trestia putea fi îndepărtată cu uşurinţă (cf. Marcu 2:4).

Diferitele amestecuri cu pământ au fost cele mai obişnuite materiale pentru construcţie în lumea antică. Primele încercări de a construi ziduri masive din lut probabil că nu au avut succes, deoarece lutul se contractă la uscare şi formează crăpături mari. În schimb, a devenit un lucru obişnuit ca lutul să fie modelat în bulgări sau *cărămizi care să fie uscate la soare înainte de a fi zidite într-o clădire. La Tell el-Kheleifeh, în apropiere de Marea Roşie, a fost găsită o cărămidărie cu cărămizi lăsate să se usuce la soare, şi a fost datată la 850 î.Cr. Lutul pentru cărămizi era amestecat cu paie zdrobite care nu numai că reprezentau un liant, ci accelerau şi procesul de uscare şi împiedecau lutul să se lipească de tiparele în care era turnat. Tipare rectangulare de lemn erau folosite încă în jurul anului 4000 î.Cr. în Mesopotania şi ceva mai târziu în Palestina.

Cărămizile de lut erau în general prinse între ele cu mortar de lut şi apoi erau acoperite tot cu un mortar de lut. În fiecare an întreaga clădire trebuia să fie tencuită din nou pe dinafară şi probabil şi înăuntru pentru a nu fi pătrunsă de apă. Fără această îngrijire, cărămizile de lut se degradează în scurt timp. În rămăşiţele unei case găsite la ‘Sihem a fost descoperită o bucată de material de acoperiş pe care se vedeau tencuiri succesive; casa a fost datată în jurul anului 750 î.Cr. (G. E. Wrigth, Shechem, 1965). Excavaţiile de la Tell Jemmeh au scos la lumină o locuinţă asiriană cca. 700 î.Cr. având un acoperiş arcuit, din lut. Această formă arhitectonică era folosită în Mesopotamia şi Egipt în mileniul al 3-lea, dar nici un exemplu mai vechi decât acesta nu este cunoscut în Palestina.

Înainte de perioada romană în Palestina nu s-au folosit cărămizi arse şi plăci ceramice decât în împrejurări speciale, şi chiar şi atunci numai de către cei bogaţi.

b. Privire generală

Eficienţa vieţii trăite în colectivitate produce bogăţie care trebuie protejată şi de îndată ce oamenii au început să trăiască în aşezări, au fost necesare *fortificaţii. Zidurile caselor de la perimetrul satului au fost întărite, constituind o primă formă de apărare. Poarta era aproape întotdeauna cel mai vulnerabil punct al fortificaţiei şi atenţia specială care i-a fost acordata poate fi observată la Java, în deşertul sirian, unde toate planurile de bază ale porţilor folosite mai târziu în Palestina erau folosite încă în anul 3200 î.Cr. După anul 3000 î.Cr. au început să se construiască în jurul cetăţilor ziduri secundare, pentru a acoperi baza zidului principal, precum şi turnuri situate în toate punctele strategice de pe zidul principal. Se mai foloseau şi întărituri de pământ, dar nu la potenţialul deplin, decât după anul 2000 î.Cr., când în afara ziduruilor cetăţii au fost construite pante abrupte stabilizate cu pietriş calcaros.

Cetăţile din această perioadă erau mari. Zidurile cetăţii *Haţor înconjurau o suprafaţă de circa 700.000 de m2; aceasta includea zona turnului superior, aflat în perimetrul unui al doilea zid principal. Cetăţile aveau, în continuare, mai multe linii de apărare, fie prin împrejmuirea unei cetăţi întregi, cum e cazul la *Lachiş (cca. 700 î.Cr.), fie prin protejarea diferitelor secţiuni, ca în *Ierusalim, în vremea NT. În timpul expansiunii asiriene (după cca. 850 î.Cr.) porţile cetăţilor au fost mărite cu lăcaşuri suplimentare pentru a rezista la atacurile berbecilor de asediu. În perioada romană Palestina a fost o zonă de frontieră şi a fost apărată de mai multe fortăreţe; o asemenea fortăreaţă a fost Antonia (*PRETORIU) , în Ierusalim, unde este probabil că a fost întemniţat Isus (Matei 27:27; Marcu 15:16).

Din punct de vedere arhitectonic, *templele şi monumentele sunt deseori greu de deosebit de palate sau de casele mari, afară de cazul că sunt găsite anumite obiecte care să indice practicile religioase. După anul 2000 î.Cr. În Palestina exista o mare varietate de clădiri religioase. Numai la *Haţor, au fost descoperite patru temple şi monumente separate. Alte temple canaanite importante au fost excavate la Meghido şi la Sihem unde a fost identificată o construcţie de tip „Migdol" (turn), care este considerat de unii a fi templul lui El-berit (Judecători 9:46). Această clădire avea ziduri groase de (5,1 m) cu un pridvor la intrare. La *Bet-Şean au fost descoperite două temple construite în stil egiptean, deşi erau închinate zeităţilor canaanite, *Dagon şi *Aştarot. Clădiri religioase au fost găsite de asemenea în afara cetăţilor, cum este la Nahariah, unde a fost excavat un altar (*ÎNĂLŢIMI) şi un templu. Templele canaanite nu au o arhitectură uniformă. Faptul acesta poate reflecta diversitatea religioasă cu care au fost confruntaţi israeliţii (Deuteronom 7:1-5). Un templu care probabil a fost folosit de israeliţi a fost excavat la *Arad. Acesta consta dintr-o încăpere mare, sanctuarul, conţinând o nişă şi o curte în care era situat un altar de 2,5 x 2,5 m. Una dintre puţinele asemănări cu templele lui Solomon (aşa cum este descris în 1 Împăraţi 6 şi 7) a fost baza alcătuită din două coloane situată de fiecare parte a intrării în sanctuar, la fel ca şi Iachin şi *Boaz (1 Împăraţi 7:15-22). Un templu din secolul al 8-lea î.Cr., asociat cu un palat de stil hitit de la Tell Tainat, în nordul Siriei, este singurul templu cunoscut care are un plan similar cu cel al *templului lui Solomon. Multă vreme s-a crezut că planul era de origine *feniciană, dar un templu fenician excavat recent la Kition, în Cipru, este complet diferit. Un templu filistean găsit la Tell Qasile (cca. 1000 î.Cr.) a avut coloane de lemn care să susţină acoperişul (cf. Judecători 16:29) şi o platformă. Templul lui *Irod a fost descris de Josephus şi pe baza observării vestigiilor din prezent poate fi făcută o reconstituire destul de bună. Baza masivă de piatră, construită de Irod, poate fi văzută în Haram eş-Şerif (cf. Marcu 13:1-2).

*Palatele mari nu erau un lucru obişnuit în Palestina. O clădire care probabil a fost reşedinţa unui monarh local a fost descoperită la Meghido, în apropierea porţii. Avea mai multe încăperi dispuse în jurul unei curţi şi a fost folosită între cca. 1500 şi 1200 î.Cr., timp în care a fost reconstruită cel puţin o dată. Palatele lui Solomon din Ierusalim nu au fost descoperite şi prea puţine lucruri au fost găsite cu privire la palatele lui *Omri şi *Ahab din *Samaria. Palatul lui *Ioiachim, din Ramat Rahel, la care se referă probabil Ieremia (22:13-19), a fost excavat, dar nu a putut fi determinat un plan precis. Palatele vaste ale regilor asirieni şi babilonieni au fost excavate la *Ninive, Nimrud, Korsabad şi *Babilon. Acestea erau complexe administrative de mărime considerabilă, având săli oficiale bogat ornamentate cu basoreliefuri, şi aveau de asemenea numeroase birouri şi locuinţe oficiale. La Masada a fost descoperit palatul frumos aşezat a lui Irod cel Mare şi a fost dată la iveală imitaţia de marmoră folosită pentru decoraţii.

Planul obişnuit al unei *case din Palestina a fost întotdeauna aranjat în jurul unei curţi. Casele de la Arad (cca. 2800 î.Cr.) constau dintr-o cameră mare şi una sau două camere mai mici, construite în jurul unei curţi neregulate înconjurată cu un zid. Israeliţii foloseau un plan de casă foarte regulat în care mai multe încăperi erau construite în jurul a trei laturi ale unei curţi dreptunghiulare. Pe a patra latură era poarta care ducea la stradă. Acest plan de construcţie folosea spaţiul în mod economic şi asigura protecţia şi căldura necesară în ţinutul deluros al Palestinei. Etaje suplimentare erau adăugate după cum dictau nevoile (2 Împăraţi 4:10). Unele dintre cele mai mari şi mai confortabile case antice au fost excavate la *Ur. Ele au fost locuite în jurul anului cca.1900 î.Cr. şi constau din două etaje aranjate în jurul unei curţi.

O clădire des întâlnită în cetăţile israelite este magazia. Prima dată când s-au excavat asemenea clădiri la Meghido s-a crezut că sunt grajduri.

BIBLIOGRAFIE
H. J. Franken şi C. A. Franken-Battershill, A Primer of Old Testament Archaeology, 1963; S. M. Paul and W. G. Dever, Biblical Archaeology, 1973; H. and R. Leacroft, The Buildings o Ancient Mesopotamia, 1974.

C.J.D.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: