Aram, aramei



ARAM, ARAMEI.

I. Originea şi numele personal

a. Fiul lui Sem, menţionat alături de Elam, Asur şi alţii în Geneza 10:23 şi 1 Cronici 1:17; alte patru linii genealogice derivă de la el. Cu privire la această asociere a lui Aram cu părţile de E şi NE ale Orientului antic, vezi secţiunea II. a. de mai jos.

b. Nume personal purtat de persoane care au devenit capi de familii în perioada patriarhală şi după această perioadă. Dintre aceştia menţionăm: Aram, nepotul lui Nahor, fratele lui Avraam (Geneza 22:21); o „aramită" a fost mama lui Machir, fiul lui Manase (1 Cronici 7:14); un alt Aram este menţionat ca urmaş al lui Aşer (1 Cronici 7:34).

În genealogiile din Matei 1:3-4 şi Luca 3:33 (AV) suntem induşi în eroare de Aram, care este forma greacă a numelui Ram (RSV), un nume cu totul diferit.

II. Popoare, ţări şi limbi

a. Originea

Aram şi arameii sunt numiţi de obicei „sirieni" în traducerile VT - un nume care ne induce în eroare când este folosit înainte de anul 1000 î.Cr. Începând din mileniul al 3-lea î.Cr., se ştie din surse cuneiforme că popoarele seminomade care vorbeau o limbă semitică s-au infiltrat în mod constant în Siria şi Mesopotamia venind din toate direcţiile de la marginea deşertului Arabiei. În Mesopotamia, în timpul regilor acadieni şi în timpul celei de-a treia dinastii din Ur (cca. 2400-2000 î.Cr.) aceşti „apuseni" MAR. TU în sumeriană, Amurru în babiloniană) au penetrat în cele din urmă până dincolo de Tigru, în stepele din răsărit, ajungând până la munţii Iranului. Avem dovezi puternice că ei s-ar fi stabilit acolo. (Pentru o discuţie competentă despre acest subiect vezi J.-R. Kupper, Les Nomades en Mesopotamie au Temps des Rois de Mari, 1957, p. 147 ş.urm., 166,177 ş.urm., 196.) Dar aceste regiuni din NE nu au fost ţinuturi nelocuite. În stepele şi dealurile de dincolo de ele locuiau huriani şi nu încape îndoială că aceste două populaţii s-au amestecat. Aceste fapte furnizează un cadru folositor pentru cunoaşterea originii arameilor din surse biblice şi ne-biblice.

În această perioadă este menţionată o aşezare numită Aram (e.i) în partea de E a regiunii Tigrului, la N de Elam şi la ENE de Asiria. Dacă legăm acest fapt cu prezenţa în aceste locuri a unor semiţi din V care s-au stabilit aici, am putea pe bună dreptate să-i numim proto-aramei. Kupper respinge această interpretare, dar se pare că aici el a trecut cu vederea importanţa unor pasaje din VT. Această asociere a primilor „aramei" cu regiunile din E şi NE este evidentă în Geneza 10:22-23, unde Aram, Elam şi Asiria apar împreună - indicând o dată foarte timpurie. Amos 9:7 continuă această tradiţie în vremurile de mai târziu: Dumnezeu a adus pe Israel din Egipt (S), pe filisteni din Caftor (V) şi pe aramei din Chir (NE). Chir mai apare încă o dată (Isaia 22:6) - desemnând Asiria -alături de Elam, aşa încât Amos este în armonie cu Geneza 10 şi cu faptul că proto-arameii locuiau în NE. Pe baza dovezilor cuneiforme (fără a folosi pasajele biblice aduse aici) existenţa acestor primi aramei a fost acceptată de către A. Dupont-Sommer, VT Supp. vol. I, 1953, p. 40-49; de către S. Moscati, The Semites in Ancient History, 1959, p. 66-67, şi în lucrările anterioare; cât şi de către M. McNamara, Verbum Domini, 35, 1957, p. 129-142; existenţa lor a fost contestată de (de ex.) I. J. Gelb, JCS 15, 1961, p. 28, n.5; D. O Edzard, Die zweite Zwischenzeit Babyloniens, 1957, p. 43, n. 188.

Aramu este atestat ca nume personal în dinastia a 3-a din Ur (cca. 2000 î.Cr.) şi la Mari (secolul al 18-lea î.Cr.); la Alalah în N Şuiei a apărut tot în această perioadă forma (Arammu), cu dublu „m", cf. numelui ebr. ‘erammi, „arameu". Acesta corespunde cu Aram, ca un nume personal din VT, în aproximativ aceeaşi perioadă. Este posibil ca numele Aram să fie de origine huriană; la Alalah şi la Nuzi apar o serie de nume de tip hurian compuse cu prefixul Aram- sau Arim- (Kupper, Nomades, p. 113). Este posibil ca „Aram" să fi fost numele unui grup tribal care a traversat pentru prima oară Tigrul, pătrunzând în regiunile huriene şi numele acesta a fost dat de hurieni tuturor popoarelor semitice din V care s-au infiltrat şi s-au aşezat aici (cf. folosirea sumeriană şi babiloniană a termenilor MAR. TU şi Amurru, vezi mai sus) - şi de aici provine folosirea în nume de locuri; se poate, de asemenea, să fi fost un epitet hurian, lucru care ar explica şi mai bine apariţia prefixului în nume personale. Când hurianii s-au răspândit în partea nordică a Mesopotamiei şi în Siria, la începutul mileniului al 2-lea, probabil că ei au folosit acest termen cu referire la mulţi locuitori semiţi veniţi din V în aceste regiuni - cunoscuţi din surse cuneiforme ne-huriane (de ex. Mari), haneeni, suteeni şi alţii; lucrul acesta, însă, este complet incert.

b. Istoria veche, secolele 19-12 î.Cr.  

După ce au părăsit cetatea Ur, patriarhii evrei s-au stabilit mai întâi în partea superioară a Mesopotamiei, la Haran (Geneza 11:28- 32), în „Aram-naharaim" (vezi mai jos). O parte a familiei a rămas aici (Nahor, Betuel, Laban) şi au fost cunoscuţi sub numele de „aramei" (adică, au primit numele locului unde au trăit), în timp ce o altă parte a familiei (Avraam) a plecat în Canaan. Dar soţiile lui Isaac şi Iacov au provenit din ramura aramee a familiei (Geneza 24:28 ş.urm.), justificând în felul acesta pe deplin numele care a fost dat mai târziu israeliţilor, în Deuteronom 26:5, „Arameu pribeag" (= Iacov). Limba vorbită de familia lui Iacov şi cea a lui Laban arată deja diferenţe de dialect („canaanită" şi „aramaică"), vezi Geneza 31:47; observaţi forma veche a acestei „expresii aramaice, folosind direct genitivul şi nu circumlocuţiunea cu di.

Aram-naharaim („Aram de pe cele două râuri") sau Padan-Aram a fost în esenţă regiunea cuprinsă între marea cotitură a fluviului Eufrat, dincolo de Carchemiş, care constituia marginea de V, şi fluviul Habur, care constituia marginea de E. În această regiune s-a format regatul hurian al lui Mitanni (sec. 16-14 î.Cr.). În *Scrisorile de la Amarna (cca. 1360 î.Cr.) regiunea este numită Nahrima, cu sunetul canaanit dual în „m" (la fel ca în ebr.), în timp ce textele egiptene din cca. 1520-1170 î.Cr. apare în forma Nhrn, indicând clar un sunet dual de tip aramaic, nefiind asimilat în forma canaanită, ca în Scrisorile de la Amarna. Forma din limba egipteană - derivată din contactele militare directe ale Egiptului cu Aram-naharaim - este o dovadă clară că existau mai multe dialecte ale limbii aramaice începând cu secolul al 16-lea î.Cr. Formele Nahrima/Nhrn sunt menţionate pe scurt în cartea lui Gelb, Hurrians and Subarians, 1944, p. 74 şi n. 208. Alte indicii de forme (proto) aramaice din prima parte a mileniului al 2-lea în această regiune pot fi întâlnite în lucrarea lui Albright, AfO 6, 1930-1, p. 218, n. 4.

Din Ugarit (secolele 14-13 î.Cr.) provin numele personale Armeia şi B(e)n-Arm (e)i (a), şi un teritoriu numit „câmpurile arameilor" (Kupper, Nomades, p. 114), care continuă firul istoriei. O menţiune egipteană a lui Aram apare în timpul domniei lui Amenofis III (c. 1370 î.Cr.), cf. E. Edel, Die Ortsnamenlisten aus dem Totentempel Amenophis III, 1966, p. 28 ş.urm.. Locul numit „Aram" sau „Pa-Aram" în Papirusul egiptean Anastasi III (secolul al 13-lea î.Cr.) probabil că este Aram, nu Amurru. În secolul al 13-lea î.Cr. Balaam, care locuia în *Petor (în ‘Amaw?), lângă Eufrat, în Aram (-naharaim) şi în „munţii Răsăritului", a fost angajat ca să-l blesteme pe Israel (Numeri 22:5; 23:7; Deuteronom 23:4).

În haosul care a venit asupra părţii de V a Orientului antic, imediat după cca. 1200 î.Cr. când oamenii mării au distrus imperiul hitit şi au tuburat structurile din Siria şi Palestina (*CANAAN; *EGIPT, Istoria), unul dintre asupritorii Israelului a fost oportunistul *Cuşan-Rişeataim, regele din Aram-naharaim, a cărui stăpânire intinsă dar fragilă a durat numai 8 ani (Judecători 3:7-11). În perioada judecătorilor, zeii Siriei puteau fi numiţi pe bună dreptate „zeii Aramului" (cca. 1100 î.Cr.?) în Judecători 10:6 (ebr.); aceasta se leagă de accelerarea influxului de aramei care s-au stabilit în ultima parte a secolului al 12-lea şi în secolul al 11-lea î.Cr. În Siria şi în Mesopotamia, culminând cu întemeierea statelor Aramee. În aceasta perioadă, Tiglat-Pileser I, regele Asiriei (1100 î.Cr.), a încercat în zadar să oprească înaintarea „Akhlamu, arameilor" de-a lungul Eufratului (ANET; p. 275). Numele Akhlamu apare în secolele al 13-lea şi al 14-lea şi (ca nume personal) în secolul al 18-lea î.Cr. se referă la un popor de tip arameu, indicând astfel continuitatea arameilor din vechime până în timpuri mai recente. În legătură cu această secţiune, vezi şi Kupper, Nomades; R. T. O Callaghan, Aram Naharaim, 1948; A. Malamat, The Armeans in Aram Naharaim and the Rise of Their States, 1952 (ebr.); M. F. Unger, Israel and the Arameans ofvDamascus, 1957; ANET, p. 259 şi n. 11.

c. Israel şi statele Aramee (cca. 100-700 î.Cr.)  

(i) Saul (cca. 1050-1010 î.Cr.). În timpul domniei sale, Saul a trebuit să lupte cu mulţi duşmani ai Israelului: Moab, Amon şi Edom, în E, filistenii, în V, şi „împăraţii din Ţoba", în N (1 Samuel 14:47; sau „împăratul", dacă folosim LXX). Probabil că aceste lupte au avut loc la apogeul puterii sale (cca. 1025 î.Cr.?), înainte de finalul dezastruos al domniei sale.
(ii) David (cca. 1010-970 î.Cr.). Primul contact cunoscut al lui David cu arameii este prietenia stabilită cu Talmai, fiul lui Amihur, regele Geşurului, pe a cărui fiică a luat-o în căsătorie (Absalom a fost fiul ei şi al lui David) în primii 7 ani de domnie la Hebron (1010-1003 î.Cr.), 2 Samuel 3:3,5. Talmai a continuat să domnească în Geşur către sfârşitul domniei lui David, când Absalom s-a refugiat acolo timp de 3 ani (2 Samuel 13:37-39). În a doua jumătate a domniei sale, David s-a luptat cu Hadadezer, fiul lui Rehob, regele din Aram-Ţoba (la N de Damasc). Acest rege îşi extinsese deja stăpânirea până la Eufrat (după ce l-a înfrânt pe Toi, regele ostil al Hamatului, 2 Samuel 8:10), dar supuşii din N probabil că s-au revoltat, deoarece atunci când l-a atacat David, Hadadezer era în război, încercând se „restaureze" cuceririle de aici (2 Samuel 8:3). Probabil că David şi Toi au considerat că Hadadezer era prea periculos; în orice caz, David a anexat Damascul şi Toi, regele Hamatului, a devenit aliatul (supusul) său, 2 Samuel 8:5-12. Revolta împotriva lui Hadadezer probabil că a urmat după două înfrângeri serioase pricinuite de David când Hadadezer s-a aliat cu Amon (2 Samuel 10; 1 Cronici 19) şi alte state aramee (vezi Unger, p. 42-46). Nu este stabilită nici o relaţie temporală directă între 2 Samuel 8:3-12 şi 2 Samuel 9-12, dar este posibil ca războiul cu Amon să-l fi precedat pe cel din 2 Samuel 8. În consecinţă, David era fără îndoială suzeranul lui Hadadezer şi al Siriei, în întregimea sa. Este posibil ca textele siriene de mai târziu să facă aluzie la stăpânirea întinsă dar efemeră a lui Hadadezer, acesta descriind felul în care în timpul domniei lui Ashur-rabi II (cca. 1012-972 î.Cr.), „regele Aramului" a preluat controlul asupra Petorei (Pitru) şi Mutkinu, pe ambele maluri ale Eufratului; aceasta poate marca întemeierea acolo a regatului arameu Bit-Adini - care se poate să fi fost sursa trupelor lui Hadadezer de dincolo de Eufrat. Pentru o discuţie mai detaliată, vezi Landsberger, Sam’al I, 1948, p. 35, n. 74; şi Malamat, BA 21, 1958, p. 101-102.

(iii) Solomon (c. 970-930 td.Cr). Probabil că în prima parte a domniei sale Solomon a înfrânt „Hamat-Ţoba", adică, se pare că a înfrânt o revoltă în partea de S a Hamatului, care se învecina cu Toba - se poate să fi fost o revoltă de revocare a poziţiei de aliat-supus a Hamatului? În orice caz, stăpânirea lui Solomon a fost suficient de fermă încât a construit aici cetăţi-magazii (2 Cronici 8:3-4). În ultima parte a domniei lui David, după înfrângerea lui Hadadezer din Ţoba, un tânăr numit Rezon, a adunat în jurul său o ceată de haiduci. În primii ani ai domniei lui Solomon probabil că Rezon a fost doar un insurgent mic şi neînsemnat. Dar în ultima parte a domniei lui Solomon, Rezon a pus stăpânire pe Damasc şi a devenit rege acolo, domnind ceva mai mult decât Solomon, cu care s-a luptat în permanenţă (1 Împăraţi 11:23-25); se pare că Rezon a fost haiduc până prin 955 î.Cr., a domnit în Damasc probabil între 955-925 î.Cr., până când a murit - de bătrâneţe - şi un alt „haiduc", Hezion, a urcat cu forţa pe tronul Damascului.

(iv) Dinastia fui Hezion. Noul oportunist a întemeiat o dinastie care a durat un secol. Hezion (cca. 925-915 î.Cr.), fiul său Tabrimon (cca. 915-900? î.Cr.) şi nepotul său, Ben-Hadad I (cca. 900-860? î.Cr.) sunt prezentaţi în această ordine şi în aceste relaţii în 1 Împăraţi 15:18. (Stela Melqart, despre care se susţine că arată aceeaşi succesiune (DOTT, p. 239-41; ANET; p. 501), este de fapt imposibil de descifrat cu certitudine.) Aceşti regi au transformat repede regatul Damascului în Siria propriu-zisă, rivalizând numai cu Hamatul. Când a fost atacat de Baeşa, regele Israelului, Asa, regele lui Iuda, a cerut ajutor de la Ben-Hadad I (1 Împăraţi 15:18 ş.urm.).

*Ben-Hadad care s-a luptat cu Ahab (1 Împăraţi 20) şi care a fost asasinat de Hazael în timpul domniei lui Ioram, cca. 843 î.Cr. (2 Împăraţi 6:24 ş.urm.; 8:7-15) probabil că este un alt rege, poate Ben-Hadad II (cca. 7860-843 î.Cr.), dar este posibil să argumentăm - aşa cum face Albright - că acesta este Ben-Hadad I (care ar fi domnit între cca. 900-843 î.Cr. - o domnie lungă, dar nu unică). Acest Ben-Hadad II/I este aproape cu certitudine Adad-idri („Hadadezer"), regele Damascului, pe care Salmanaser III l-a atacat în 853,849, 848 şi 845 î.Cr. şi la a cărui asasinare şi înlocuire de către Hazael se face de asemenea aluzie în scrierile asiriene. Era un lucru obişnuit ca monarhii din Orientul Apropiat antic să aibă două nume; Ben-Hadad/Adad-idri este doar un exemplu. Ben-Hadad, regele Damascului, şi Urhileni, regele Hamatului, au condus opoziţia faţă de Asiria şi au contribuit cu cele mai mari armate, deşi eforturile lor au fost sprijinite generos de Ahab, regele Israelului, în 853 î.Cr., la Qarqar (ANET; p. 278-281; Wiseman, în DOTT, p. 47).

(v) De la Hazael la Reţin. Uzurpatorul *Hazael (cca. 843-796 î.Cr.) a avut de luptat aproape imediat cu Ioram, regele lui Israel (842/1 î.Cr.), cf. 2 Împăraţi 8:28-29; 9:15. Iehu a ocupat tronul lui Israel cu acest prilej, dar el - împreună cu alţii - a plătit tribut Asiriei (ANET; p. 280; DOTT; p. 48; IBA, p. 57, fig. 51), lăsându-l pe Hazael al Damascului să lupte singur cu Asiria în 841 şi 837 î.Cr. (Unger, op. cit., p. 76-78). După aceea, Hazael a atacat cu sălbăticie pe Israel, atât în timpul domniei lui Iehu, când a ocupat Transiordania (2 Împăraţi 10:32-33), cât şi în timpul domniei lui Ioahaz, cca.814/3-798 î.Cr. (2 Împăraţi 13:22). Dar a urmat o perioadă de răgaz; este posibil ca „eliberatorul" trimis atunci de Dumnezeu (2 Împăraţi 13:5) să fi fost Adad-nirari III, regele Asiriei, care a intervenit împotriva lui Hazael (numit „Mari") prin 805-802 î.Cr.

În primii ani ai domniei lui Ioas în Israel, presiunea a fost menţinută de fiul lui Hazael, Ben-Hadad III (2 Împăraţi 13:3). Dar aşa cum Dumnezeu a promis prin Elisei, Ioas (cca. 798-782/1 î.Cr.) a luat înapoi de la Ben-Hadad teritoriile cucerite de Hazael (2 Împăraţi 13:14-19, 22-25). Ben-Hadad s-a urcat pe tron în cca. 796 î.Cr. şi a domnit până prin 770 î.Cr., potrivit stelei Zakur (vezi Unger, op. cit., p. 85-89; DOTT, p. 242-250). Ben-Hadad a condus o coaliţie puternică împotriva lui Zakur, regele Hamatului, un uzurpator din Lu ash care a preluat stăpânirea asupra întregului regat Hamat-Lu ash, dar Zakur şi aliaţii săi au înfrânt coaliţia lui Ben-Hadad şi au pus capăt perioadei de dominaţie în Siria a regatului arameu cu capitala la Damasc.

La scurtă vreme după aceasta, Damascul slăbit a ajuns sub suzeranitatea lui Ieroboam II, regele lui Israel (2 Împăraţi 14:28). Mai târziu, probabil după moartea lui Ieroboam II în 753 î.Cr., s-a ridicat la Damasc un rege numit *Reţin (în asiriană Rahianu) şi a ameninţat regatul lui Iuda, care era aliat cu Israel, şi (la fel ca şi Hazael) a cucerit din nou Transiordania; dar Ahaz, regele lui Iuda, a apelat la Tiglat-Pileser III, regele Asiriei, care în 732 î.Cr. l-a înfrânt şi l-a omorât pe Reţin (2 Împăraţi 16:5-9; ANET; p. 283) şi, aşa cum a profeţit Amos (1:4-5), i-a deportat pe arameii nefericiţi la Chir, ironia constând în faptul că aceasta era ţara lor de origine.

(vi) Alte regate aramee sunt menţionate rareori în Scriptură. În anul 701 î.Cr., Sanherib şi-a bătut joc de Ezechia, vorbind despre neputinţa regilor şi zeilor din *Arpad, *Hamat, *Gozan, *Haran, *Rezef (asir. Roşappa) şi „fiii lui Eden din Telasar" (2 Împăraţi 18:34; 19:12-13). Ultimii din această listă sunt locuitorii provinciei aramee (fost regat) Bit-Adini, „Casa lui Eden" sau Bet-Eden, în Amos 1:5.

BIBLIOGRAFIE
M. F. Unger, R. T. O Callaghan, A. Malamat (lucrări citate la sfârşitul II. b.); A. Dupont-Sommer, Les Araméens, 1949. Între studiile specifice se includ: R. de Vaux, KB 43, 1934, p. 512-518, şi A. Jepsen, AfO 14, 1941-4, p. 153-172, şi ibid. 16, 1952-3, p. 315-317; B. Mazar, BA 25, 1962, p. 98-120, pentru Aram-Damasc şi Israel; E. O. Forrer, în Ebeling şi Meissner, Reallexikon der Assyriologie, 1, 1932, p. 131-139 (Aramu), şi B. Landsberger, Sam‘al I, 1948; W. F. Albright, în AS 6, 1956, p. 75-85, despre infiltrarea asiriană în politica şi arta aramee; A. Malamat, în POTT, p. 134-155. Inscripţii, cf. J. C. L. Gibson, Textbooks of Syrian Semitic Inscriptions, 1975.

d. Limba

Vezi *LIMBA VECHIULUI TESTAMENT.

Trebuie remarcat că apariţia unor cuvinte şi expresii aramee în limba ebraică din VT indică adesea vechimea scrierii. Observaţi urmele de forme aramaice în mileniul al 2-lea II. b,, mai sus). Statele aramee din Siria, care au existat cel puţin din timpul domniei lui Saul, şi căsătoriile din vremea lui David (Talmai), lasă să se înţeleagă influenţa lingvistică aramaică în Palestina. În fine, unele „aramaisme" sunt de fapt ebraisme sau (canaanisme) în limba aramaică (cf. K. A. Kitchen, Ancient Orient and Old Testament, 1966, p. 143-146-A. Hurwitz, IEJ 18, 1968, p. 234-240.

e. Cultura aramee

Cea mai importantă contribuţie a arameilor la cultura Orientului antic a constituit-o limba lor: la început, în comerţ şi în diplomaţie, apoi pentru comunicaţie în ţinuturi întinse (vezi mai sus), şi ca limbă literară (vezi R. A. Bowman, „Aramaic, Arameans and the Bible", JNES 7, 1948, p. 65-99). Povestea şi proverbele lui Ahiqar sunt plasate în Asiria, pe vremea lui Sanherib, şi îşi au originea în vremea aceea; din secolul al 5-lea î.Cr. provin textele religioase în scrierea demotică (egipteană) (Bowman, JNES 3, 1944, p. 219-231) şi Papirusul Blacassiani (G. A. Cooke, A Textbook of North-Semitic Inscriptions, 1903, p. 206-210, Nr. 76). Dintr-o perioadă mai târzie provin textele magice, inclusiv un text în scriere cuneiformă, din perioada seleucidă (C. H. Gordon, AfO 12, 1937-9, p. 105-117). În era creştină, limba siriacă a ocupat un loc important. Zeii principali ai arameilor au fost Baal-shamim şi alte forme ale lui Baal, Hadad - zeul furtunii, zeităţile canaanite cum au fost Ashtar (Iştar?) şi zeităţile din Mesopotamia, inclusiv Marduk, Nebo, Shamash, etc. (J. A. Fitzmyer, The Aramaic inscriptions of Sefire, 1967, p. 33 ş.urm.). Vezi Dupont-Sommer, Les Araméens, p. 106-119; Dhorme şi Dussaud, Religions, Babilonie, etc., 1949, p. 389 ş.urm.

K.A.K.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: