Arabia



ARABIA.

I. În Vechiul Testament

a. Geografia

În structura peninsulei Arabiei întâlnim o masă de rocă cristalină veche, care formează lanţurile de munţi din V, care se ridică la mai mult de 3.000 de m în unele locuri, şi o serie de formaţiuni geologice mai recente înclinate spre E. În munţii din V, şi în special în colţul de SV al peninsulei, unde precipitaţiile anuale depăşesc 500 de mm în unele părţi, este posibilă viaţa sedentară, bazată pe irigaţii, şi aceasta este regiunea unde au înflorit în principal regatele din S Arabiei - în prezent aici sunt Republica Arabă Yemen şi Republica Democratică şi Populară a Yemenului. Capitalele a trei dintre aceste regate antice, (Qarnawu) (Ma’in), (Ma-rib), (Saba’) şi Timna’ (Qataban), erau situate pe coastele de E ale munţilor, pe cursuri de apă care curgeau spre E, iar Shabwa, capitala regatului (Hadramaut) se afla mai departe spre SE, pe un râu care curge spre NV podişului (Hadramaut). O regiune cu precipitaţii anuale de 100-250 de mm se întinde spre N de-a lungul părţii de V a munţilor şi spre E, de-a lungul coastei. În tot restul peninsulei precipitaţiile anuale sunt neglijabil de mici şi viaţa depinde de oaze şi de fântâni.

Între povârnişurile formate de straturile înclinate şi coasta de E, panta abruptă a ţinuturilor mai înalte formează platouri, care variază de la stepă până la deşerturi nisipoase. Zonele de deşert care există în această regiune şi între povârnişurile centrale se lărgesc spre S şi formează deşertul nisipos al-Rub’ al-Hali („ţinutul gol"), iar în N formează deşertul mai mic al-Nafud. În diferite locuri de la poalele povârnişurilor sunt izvoare care dau naştere la oaze, şi în consecinţă pe aici trec drumurile comerciale. Afară de zonele deşert nisipos sau pietros, terenul peninsulei este în cea mai mare parte o stepă, care produce iarbă în urma ploilor sporadice din cursul anului şi întreţine o populaţie nomadă săracă (*NOMAZI), în special în regiunea din N, între Siria şi Mesopotamia. Acolo unde această zonă se unea cu ţinuturile locuite din Siria au înflorit metropole cum sunt Petra, Palmyra şi Damascul.

b. Explorarea

Primul explorator european cunoscut al peninsulei Arabiei a fost orientalistul danez Carsten Niebuhr, care a vizitat Yemenul în 1763. În partea de N, J. L. Burckhardt a redescoperit Petra în 1812, dar interesul savanţilor a fost concentrat asupra părţii de S când J. R. Wellsted a publicat în 1837 prima dintre inscripţiile arabe din S care au fost văzute în Europa; acest eveniment a dus la descifrarea lor în 1841 de către W. Gesenius şi E. Rödiger. Aceste inscripţii au fost cunoscute ca „Himyaritice", de la numele regatului care a dominat întreg SV-ul peninsulei în ultimele secole î.Cr. şi care a fost considerat de istoricii de mai târziu ca fiind sursa acestor inscripţii, deşi în realitate ele îşi aveau originea în regatele mai vechi. În prezent sunt cunoscute câteva mii de asemenea inscripţii, în special ca rezultat al explorărilor lui J. Halévy şi E. Glaser, în a doua jumătate a secolului trecut, cât şi a numeroşilor exploratori individuali, iar mai recent ca rezultat al cercetărilor făcute de Fundaţia americană pentru studiul omului în Aden şi Yemen. Excavaţiile din S Arabiei au fost puţine. În 1928 C. Rathjens şi H. v. Wissmann au excavat la Hugga, în apropiere de San’a, în Yemen, iar în 1937-8 d-ra G. Caton Thompson a scos la lumină templul zeului lunii (syn) la Hureyda, în (Hadramaut). De la al 2-lea război mondial încoace, Fundaţia americană pentru studiul omului a făcut excavaţii la Timna şi în împrejurimi (1950-1), la (Marib), unde a fost descoperit templul zeului lunii din Saba, ‘Imqh (1952), şi în Oman. Mai recent o expediţie franceză a lucrat la Shabwa.

Multe explorări au fost întreprinse în alte părţi ale Arabiei şi dintre acestea trebuie remarcate cele ale orientalistului ceh A, Musil, care a călătorit foarte mult în centrul şi nordul Arabiei (1909-14), cele ale lui N. Glueck, care a făcut cercetări exhaustive în Transiordania şi Sinai (1932-71), şi cele ale lui G. Ryckmans şi H. St. J. Philby, care au colectat câteva mii de inscripţii arabe din Arabia Saudită în 1951-2, fără să menţionăm călătoriile mai limitate ale unor cercetători cum sunt Burton, Hurgronje, Doughty, Rutter şi Thomas. Între inscripţiile din N un loc important îl ocupă Piatra Taimai, pe care este o inscripţie aramaică, aproximativ din secolul al 5-lea î.Cr., şi a fost obţinută de Huber în 1883 (*TEMA).

c. Istoria şi civilizaţia

În afara *nomazilor din stepele Arabiei, a căror viaţă s-a desfăşurat neschimbată timp de milenii, principalele regiuni de civilizaţii istorice s-au aflat în colţul de SV al peninsulei şi în zona de N, unde stepa se îmbină cu regiunile locuite ale Siriei.

În mileniul al 2-lea î.Cr. diferite triburi vorbind limbi semitice au venit dinspre N în regiunea Yemenului modern şi la V de Aden, şi au întemeiat aşezări care s-au unit mai târziu şi au format regatele Saba (*ŞEBA, 7), (Ma’in) (*MINAENI), (Qataban) şi (hardamaut) (Aţarmavet, Geneza 10:26). Cauza principală a prosperităţii lor a fost poziţia lor intermediară pe căile comerciale care veneau din ţinuturile cu mirodenii de pe coasta de S şi din Etiopia (*IERBURI, Mirodenii), şi se îndreptau către ţările din N. Primul regat care s-a ridicat a fost Saba’, aşa cum se vede în inscripţii locale din secolul al 8-lea î.Cr., care indică existenţa unui stat bine organizat aflat sub conducerea unui conducător (mkrb) care întrunea printre funcţiile sale şi anumite slujbe de preot. Prosperitatea regatului este indicată prin faptul că a plătit tribut lui Sargon şi lui Sanherib. Pe la 400 î.Cr., regatul învecinat, Ma’in a ajuns mai puternic şi a slăbit în mare parte autoritatea Sabei. În secolul al 4-lea a fost instaurată monarhia la Qataban, iar în ultimul sfert al primului mileniu stăpânirea Sabei, Ma’inului, Qatabanului şi Hadramautului a fluctuat, până când ţinutul a ajuns sub stăpânirea Himyariţilor. La apogeul lor, regatele din S Arabiei au avut colonii chiar în N Arabiei, iar inscripţii cu scrierea lor au fost găsite în Golful Persic şi în Mesopotamia (Ur, Uruk). Alfabetul inscripţiilor Thamudice, Lihyanite şi Safaitice arată de asemenea influenţa lor în N, iar similaritatea limbii şi a scrisului etiopian sunt mărturii că au avut o influenţă similară şi în Africa.

În partea de N istoria refectă contactele stabilite de nomazi cu civilizaţiile sedentare din Mesopotamia şi Siria. În Transiordania procesul de infiltrare şi aşezare sedentară este vizibil, deşi există perioade în care a fost foarte limitat. În prima parte a Epocii Bronzului, toată Transiordania era presărată cu aşezări (*AVRAAM), dar a urmat o perioadă sterilă, c. 1900-1300 î.Cr., până când formarea de aşezări s-a intensificat din nou în secolul al 13-lea. Numele „Arab" apare pentru prima dată în inscripţii contemporane din analele lui Salmanaser III, când un oarecare Gindibu ((m)gin-in-di-bu-’ (mat)ar-ba-a-a; Kurkh Stele 2.94) a luptat împotriva lui la Qarqar (853 î.Cr.); după aceea numele apare frecvent în inscripţiile asiriene, fiind folosit pentru nomazii care călăreau cămile, aceştia fiind zugrăviţi în basoreliefurile lui Asurbanipal de la Ninive (*CĂMILĂ). Un episod neobişnuit din istoria Mesopotamiei a fost călătoria lui Nabonidus, regele Babilonului (556-539 î.Cr.) la Taimac (*TEMA), în N. El a rămas acolo timp de 10 ani, timp în care fiul său (Bel-sar-uşur) (*BELŞAŢAR) a domnit în locul lui în Babilon.

În ultima parte a secolului al 4-lea î.Cr. regatul arab al *Nabataenilor, care vorbeau aramaică, cu capitala la Petra, a început să se ridice şi să prospere ca un stat comercial, din secolul al 2-lea până în perioada romană. În aceeaşi perioadă a fost format mai departe spre S regatul Lihyanit al *Dedanului, de către arabii care s-au stabilit într-o colonie veche a mineenilor. În secolul 1 î.Cr., un alt stat arab care a adoptat limba aramaică drept limbă oficială, a început să devină proeminentă la Palmyra (*TADMOR) şi în era creştină a eclipsat în mare măsura Petra ca stat comercial, şi a devenit un rival serios pentru Roma.

d. Referiri biblice

Arabia nu este menţionată de multe ori în Biblie sub acest nume, întrucât locuitorii ei erau cunoscuţi sub numele politice sau tribale ale grupurilor mai mici cărora le aparţineau. Tabelul de *naţiuni din Geneza 10 înşiră o serie de popoare din S Arabiei ca urmaşi ai lui *Ioctan şi ai lui *Cuş. O serie de triburi din N Arabiei sunt menţionate ca urmaşi ai lui Avraam, prin *Chetura şi *Agar (Geneza 25). De asemenea, între urmaşii lui Esau (Geneza 36) sunt menţionate o serie de popoare arabe. Pe vremea lui Iacov erau două grupuri de urmaşi ai lui Avraam, Ismaeliţii (*ISMAEL) şi *Madianiţii, care puteau fi întâlniţi în caravanele de negustori (Geneza 37:25-36; *NOMAZI). Pe vremea lui Solomon contactele cu Arabia au ocupat un loc proeminent în naraţiunea VT, mai ales ca urmare a relaţiilor sale comerciale extinse, în special prin portul Eţion-Gheber de la Marea Roşie. Faptul acesta este subliniat de faimoasa vizită a reginei din *Seba (1 Împăraţi 9:26-28), iar mai aproape de casă, de tributul primit de la maleke ’arab (2 Cronici 9:14), care în traduceri sunt numiţi „regii Arabiei". Numele ’arab, ‘arabi se pare că a însemnat la început „deşert" sau „stepă" şi, prin extensie, „locuitor al deşertului stepei", şi de aceea în contextul biblic se referă în principal la acele popoare care ocupau ţinuturile de semi-deşert de la E şi S de Palestina (*RĂSARIT; FIII). De aceea, nu este posibil să precizăm cu exactitate când trebuie să luăm cuvântul cu sensul propriu ca nume, „arab", sau ca un nume colectiv, „locuitor al stepei". Problema este complicată şi mai mult de faptul că există o rădăcină etimologică distinctă, ‘rb, „ a amesteca", şi una dintre formele ei se pronunţă ’ereb, aceasta fiind interpretată în unele contexte în sensul de „mulţime amestecată". De fapt, aceasta este forma care apare în 1 Împăraţi 10:15, pasajul paralel cu 2 Cronici 9:14, şi distincţia depinde în întregime de vocalizarea masoretică. Prin urmare, fiecare caz în care apare cuvântul trebuie judecat după context şi nu după formă, şi în cazul acesta nu există nici un motiv ca să nu-l citim „Arabia" sau, poate şi mai bine, „arabi".

În secolul al 9-lea, Iosafat, regele lui Iuda, a primit tribut de la ‘arabi (2 Cronici 7:11), dar succesorul său, Ioram, a fost victima unui raid în care ’arabi au luat pe soţiile şi fiii săi (2 Cronici 21:16-17) şi numai Ahazia, cel mai tânăr, a fost lăsat (2 Cronici 22:1). În secolul al 8-lea, Ozia a schimbat situaţia şi a readus *Elatul sub stăpânirea sa (2 Împăraţi 14:22).

Deşi regatele din S Arabiei erau cunoscute (de ex. Ioel 3:8), cele mai multe contacte ale Israelului cu Arabia au avut loc cu triburile nomade din N. Pe vremea lui Ezechia aceste popoare erau foarte bine cunoscute (Isaia 13:20; 21:13) şi unii dintre ei au luptat ca mercenari pentru a apăra Ierusalimul împotriva lui Sanherib ((ameel)ur-bi); Prisma lui Taylor, 3. 31). Pe vremea lui Iosia (Ieremia 3:2) şi în ultimele zile ale regatului lui Iuda, arabii au ocupat un loc important ca negustori (Ieremia 25:23-24; Ezechiel 27; *CHEDAR).

Tendinţa crescândă a arabilor de a se stabili şi de a construi centre comerciale este ilustrată de *Gheşem, arabul care a încercat să-l împiedice pe Neemia să reconstruiască Ierusalimul (Neemia 2:19; 6:1), probabil pentru că se temea de competiţie comercială. Regatul care a urmat a fost cel al nabateenilor şi în apocrife termenul „arab" se referă de obicei la acest popor (1 Macabei 5:39; 2 Macabei 5:8); de asemenea, deşertul „Arabiei" unde s-a retras Pavel (Galateni 1:17) probabil că a făcut parte din regatul nabateenilor.

BIBLIOGRAFIE
(a) Generală: J. Bright, A History of Israel, 1972; I. Eph’al, JAOS 94, 1974, p. 108-115; W. C. Brice, South-West Asia, 1966, p. 246-276; W. B. Fisher, The Middle East. A... Geography, 1971, p. 441-478; H. Field, Ancient and Modern Man in South-western Asia, 1956, p. 97-124, şi harta pliantă de buzunar; P. K. Hitti, History of the Arabs, 1956, p. 1-86; J. A. Montgomery, Arabia and the Bible, 1934, retipărită în 1969 cu o introducere de G. W. van Beek; A. Grohmann, Arabien, 1963; G. W. van Beek, în G. E. Wright (ed.), The Bible and the Ancient Near East, 1961, p. 229-248; A.K. Irvine în POTT; p. 287-311; S. Moscati, Ancient Semitic Civilizations, 1957, p. 181-207, 243; The Semites in Ancient History, 1959, p. 104-132; G. Ryckmans, Les religions arabes preislamiques, 1951.
(b) Arabia de S: A. F. L. Beeston, A Descriptive Grammar of Epigraphic South Arabian, 1962; B. Doe, Southern Arabia, 1971; despre excavaţiile americane în Arabia de S, R. le B. Bowen şi F. P. Albright, Archaeological Discoveries in South Arabia, 1958; şi o serie de alte volume publicate de American Foundation for the Study of Man, tipărite de John Hopkins Press, Baltimore; R. L. Cleveland, An Ancient South Arabian Necropolis, 1965.
(c) Arabia de N: W. Wright, A Grammar of the Arabic Language, rev. de W. R. Smith şi M. J. de Goeje, 1896; A. Musil, Oriental Explorations and Studies, 1-6, 1926-8; N. Glueck, Exlorations in Eastern Palestine, I-IV (AASOR 14, 15,18, 19, 25, 28), 1934-51; multe relatări cunoscute - The Other Side of Jordan, 1970; The River Jordan, 1946; şi Rivers in the desert, 1959; vezi şi BA, 22, 1959, p. 98-108; B. Dee, Southern Arabia, 1977; F. V. Winnett şi W. L. Reed, Ancient Records from North Arabia, 1970; despre Tema, vezi R. P. Dougherty, Nabodinus and Belshazzar, 1929, p. 105-166; C. J. Gadd, în Anatolian Studies 8, 1958, p. 79-89.

T.C.M.

II. În Noul Testament

Arabia nu a desemnat, ca în zilele noastre, întreaga peninsulă dintre Marea Roşie şi Golful Persic, ci numai partea din imediata apropiere a Palestinei, la S şi E. Acest teritoriu a fost ocupat de unul sau mai multe triburi arabe numite *nabateeni, care s-au stabilit în această regiune în secolul al 3-lea î.Cr. Până în secolul 1 ei şi-au stabilit stăpânirea asupra unei regiuni care se întindea de la Damasc, la N, până la Gaza, la S, şi mult în deşertul din E. Capitala lor era cetatea Petra, construită din piatră roşie.

Arabia este menţionată numai de două ori în NT. Pavel povesteşte cum după convertirea sa a plecat în Arabia (Galateni 1:17). Acest incident nu este relatat nicăieri în altă parte din NT. Localizarea exactă a acestui eveniment este incertă, întrucât pentru lumea greco-romană Arabia însemna regatul nabateenilor, este posibil ca Pavel să fi mers acolo, poate chiar la Petra, care era capitala. Nu ni se spune de ce a mers acolo. Poate că scopul lui a fost să fie singur, în comuniune cu Dumnezeu. K. Lake sugerează că Pavel a predicat aici, deoarece în Epistola către galateni, unde el menţionează acest incident, antiteza nu este între discuţia cu creştinii din Ierusalim şi discuţia cu Dumnezeu în deşert, ci între a pune imediat în practică misiunea de a predica ne-evreilor, şi plecarea la Ierusalim pentru a obţine autoritatea de a predica (The Earlier Epistles of St. Paul, 1914, p. 320 ş.urm.).

Celălalt caz în care apare cuvântul Arabia în NT (Galateni 4:25), termenul este folosit într-un sens mai restrâns şi desemnează Peninsula Sinai, sau teritoriul aflat imediat la E, lângă Golful Aqaba.

BIBLIOGRAFIE
G. A. Smith, The Historical Geography of the Holy Land, 1931, p. 547 ş.urm., 649; HDAC; IDE; J. A. Montgomery, Arabia and the Bible, 1934.

W.W.W.WR.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: