apocrife



APOCRIFE.

I. Definiţie

Termenul „apocrife" (neutru plural al adjectivului gr. apokryphos, „ascuns") este un termen tehnic care se referă la relaţia anumitor cărţi faţă de Canonul VT, şi înseamnă că deşi aceste cărţi nu sunt aprobate pentru citire publică, ele sunt considerată folositoare pentru studiu şi edificare personală. Termenul se referă la o serie de adăugiri la unele cărţi canonice, în forma lor din LXX (vezi Estera, Daniel, Ieremia, Cronici), şi alte cărţi, legendare, istorice sau teologice, dintre care multe au fost scrise original în ebraică sau aramaică, dar au fost păstrate sau cunoscute până recent numai în greacă; acestea apar în Canonul vag definit al LXX, dar au fost respinse din *Canonul evreiesc de la Jamnia. Folosirea lor de către creştini şi părerea cu privire la statutul lor a fost oarecum ambiguă până în secolul al 16-lea, când douăsprezece lucrări au fost incluse în Canonul Bisericii Romano-Catolice de către Conciliul de la Trent; dar Protestanţii (de ex. Luther, şi Biserica Anglicană în cele Treizeci şi nouă de articole) le-au admis numai pentru edificare personală. Lucrările care nu fac parte dintre acestea douăsprezece sunt cunoscute în vremea noastră sub numele de *„pseudoepigrafe". Din acestea s-a citit înainte de secolul al 16-lea în bisericile răsăritene şi au fost păstrate numai în aceste limbi (de ex. etiopiana, armeniană, slavona).

II. Conţinutul

Putem încerca să rezumăm conţinutul şi principalele probleme critice legate de cele douăsprezece cărţi care alcătuiesc ceea ce numim astăzi Apocrifele.

1 Esdras în traducerile engleze este numit 2 Esdras în recenzia LXX făcută de Luciani, şi 3 Esdras în Vulg. lui Jerome. Cartea conţine o relatare paralelă a evenimentelor redate ta Cronici-Ezra-Neemia, cu o adăugire amplă (vezi „Dezbaterea celor trei tineri" în 3:1-5:6). 1:1-20,23-25 = 2 Cronici 35:1-36:21;2:1-11 = Ezra 1:1-11; 2:12-26 = Ezra 4:7-24; 5:7-71 = Ezra 2:1-4:5; 6:1-9:36 = Ezra 5:1-10:44; 9:37-55 = Neemia 7:72-8:13. „Dezbaterea celor trei tineri" este o adaptare a unei poveşti persane şi detaliile din această poveste pot fi încă observate: este adaptată ta aşa fel încât Zorobabel, păzitorul lui Darius, câştigă o dezbatere despre puterea cea mai mare (vinul, femeile sau Adevărul?) şi astfel are un prilej să-i amintească monarhului persan de obligaţia sa de a permite reconstruirea Templului. O comparaţie detaliată între acest pasaj cu cartea lui Ezra din LXX arată că cele două stat traduceri independente de MT: probabil că 1 Esdras este traducerea mai veche. Ele conţin diferenţe nu numai în ce priveşte textul ci şi în ordinea cronologică a evenimentelor şi a regilor persani. În mai multe dintre aceste cazuri, teologii nu au decis până acum care este lucrarea pe care să o urmeze. Este cert că ta anumite cazuri 1 Esdras furnizează dovezi textuale bune. Este o traducere idiomatică liberă şi a fost cunoscută de Josephus.

2 Esdras din traducerile engleze este 4 Esdras din Vulg.; este numită de asemenea Apocalipsa lui Ezra sau 4 Ezra. Această versiune, aşa cum o avem în prezent în latina veche, este dezvoltarea dată de scriitori creştini unei lucrări apocaliptice evreieşti găsite în cap. 4-14. Celelalte capitole, adică, adăugirile creştine, lipsesc din unele versiuni orientale. Cartea originală constă din şapte viziuni, în prima dintre ele (3:1-5:19), vizionarul cere o explicaţie pentru suferinţa Sionului, al cărui păcat nu este mai mare decât al asupritorului său. Îngerul Uriel răspunde că lucrul acesta nu poate fi înţeles, dar că epoca care va veni curând îi va aduce Sionului scăpare. A doua viziune (5:20-6:34) se ocupă cu o problemă similară - de ce poporul Israel, alesul lui Dumnezeu, a fost dat pe mâna altor popoare; şi faptul acesta ni se spune că nu poate fi înţeles de oameni. Era care va veni, va urma după era noastră fără vreun interval şi va fi precedată de semne ale sfârşitului şi de o vreme de convertire şi mântuire. Faptul acesta ar trebui să-l mângâie pe vizionar. A treia viziune (6:35-9:25) pune întrebarea: „De ce nu stăpânesc evreii pământul?" Răspunsul este că evreii vor moşteni pământul în epoca viitoare. Sunt abordate diferite probleme cu privire la viaţa viitoare şi la epoca viitoare, inclusiv numărul mic al celor aleşi. A patra viziune (9:26-10:59) este etalarea de jale a unei femei care îşi povesteşte necazurile şi apoi este transformată într-o cetate glorioasă. Acesta este un simbol al Ierusalimului. A cincea viziune (10:60-12:51) este cea a unui vultur cu douăsprezece aripi şi cu trei capete - simbolul Romei, despre care îngerul spune clar că este cea de-a patra împărăţie din Daniel 7. Aceasta este împărăţia pe care o va înlocui Mesia. Potrivit celei mai probabile interpretări, această viziune trebuie să fie datată în timpul domniei lui Domiţian. A şasea viziune (13:1-58) este cea a unui om care se ridică din mare şi nimiceşte o mulţime care i se împotriveşte. Aceasta este o adaptare a vedeniei Fiului omului în Daniel 7. Viziunea finală (14) se ocupă cu subiectul restaurării cărţilor evreieşti sacre de către Ezra, printr-o viziune şi cu ajutorul unor scribi ajutaţi în mod supranatural. Există 94 de asemenea cărţi, vezi cele 24 din Canonul ebraic şi 70 de scrieri esoterice sau apocaliptice.

Tobit este o povestire pioasă scurtă despre un evreu neprihănit aflat în robie în nord, Tobit şi fiul său Tobias. Tobit suferă persecuţie şi privaţii datorită ajutorului pe care l-a dat fraţilor săi evrei sub tirania lui Esar-Hadon. El este orbit în mod accidental şi soţia sa este obligată să-l întreţină, lucru ce era considerat ca o ruşine. El se roagă să moară. În acelaşi timp, o rugăciune este înălţată de către Sara, o evreică tânără din Ecbatana, care este urmărită de demonul Asmodaeus, care a omorât pe rând şapte peţitori în noaptea nunţii cu ea. Îngerul Rafael este trimis „să-i vindece pe amândoi". Tobias este trimis de tatăl său să aducă 10 talanţi de argint pe care i-a lăsat în Media. Rafael ia chipul lui Azaria, care este angajat ca tovarăş de călătorie. Ei prind un peşte în Tigru şi, datorită sfatului lui Azaria, inima, ficatul şi fierea îi sunt păstrate. Tobias ajunge la Ecbatana şi se logodeşte cu Sara, despre care află că este tocmai verişoara lui. În noaptea nunţii el arde inima şi ficatul peştelui, şi mirosul lor în alungă pe demon în Egipt. La întoarcerea acasă (precedat de câinele său) - unde fusese declarat mort sau rătăcit - Tobias unge ochii tatălui său cu fierea peştelui şi îi redă vederea. Se pare că povestea s-a născut în perioada exilului babilonian sau a celui persan şi este probabil că limba originală a fost aramaica. Sunt cunoscute trei versiuni greceşti şi câteva fragmente în ebraică şi în aramaică au fost găsite la Marea Moartă.

Iudit este povestea unei tinere evreice curajoase care era văduvă, şi povestea înfrângerii oştirii lui Nebucadneţar prin dibăcia ei. Ea era originară din Bethulia, care era asediată de Holofernes; ea îl vizitează în tabără şi pretinde că vrea să-i vândă secrete militare; după aceea începe să-l atragă prin farmecul său până când, în cele din urmă, petrece cu el toată noaptea şi îl decapitează. Se întoarce apoi în cetate cu capul lui, fiind salutată cu bucurie. Oştirea asiriană (I) se retrage în urma descoperirii asasinării generalului lor. Iudit şi femeile din Bethulia se bucură şi cântă un psalm lui Dumnezeu. Întâmplarea este pură ficţiune - dacă nu ar fi aşa, inexactităţile ei sunt incredibile - şi datează din secolul al 2-lea î.Cr. A fost scrisă original în ebraică şi o traducere greacă în 4 versiuni s-a păstrat până în vremea noastră.

Adăugiri la Daniel sunt găsite în LXX şi în traducerea lui Theodotion. La capitolul 3 este adăugată Rugăciunea lui Azaria, rostită în cuptor şi Cântarea celor trei copii sfinţi (adică, paidon, „slujitori"), cântată spre slava lui Dumnezeu când cei trei umblau în mijlocul focului. Aceasta este Benedictia din închinarea creştină. Aceste două adăugiri este evident că au existat într-un original ebraic. Povestea lui Susana este o prefaţă la cartea lui Daniel, în traducerea lui Theodotion, iar în LXX urmează după această carte. Susana este soţia frumoasă şi virtuoasă a unui evreu bogat din Babilon. Doi bătrâni ai poporului, care o pofteau, o surprind îmbăindu-se şi îi cer să cedeze la avansurile lor sau, dacă refuză, o vor acuza de adulter. Ea preferă să fie acuzată pe nedrept: acuzatorii ei sunt crezuţi şi ea este condamnată, în ciuda mărturiei sale că este nevinovată. Deşi Daniel este foarte tânăr, el se ridică împotriva acestei nedreptăţi, şi într-o a doua judecată înaintea lui minciuna este dată în vileag şi femeii i se face dreptate.

Povestirile lui Bel şi Balaurul sunt scrise pentru a ridiculiza idolatria. Daniel arată că preoţii lui Bel, şi nu statuia unui zeu, mănâncă jertfele de mâncare aduse seara; în urma acestui fapt regele distruge statuia. Un balaur puternic la care se închinau oamenii din Babilon este nimicit de Daniel. El este aruncat în groapa cu lei şi acolo rămâne în viaţă 6 zile; în a 6-a zi profetul Habacuc este adus în mod miraculos din Iudea ca să-i dea mâncare; în a 7-a zi este eliberat de către rege. Probabil că aceste două povestiri sunt traduse dintr-un original semitic, dar nu se ştie cu certitudine. Aceste adăugiri sunt exemple de legende pioase brodate pe marginea povestirii lui Daniel şi datează din jurul anului 100 î.Cr.

Adăugirile la Estera măresc în mod considerabil volumul versiunii greceşti a cărţii. Există 6 pasaje adăugate. Primul se ocupă cu visul lui Mardoheu şi prevenirea unei conspiraţii împotriva regelui; acest pasaj precede capitolul 1. Al doilea pasaj este edictul regelui pentru nimicirea tuturor evreilor din regatul său. Urmează după 3:13 din textul ebraic. Al treilea pasaj cuprinde rugăciunile lui Estera şi Mardoheu, şi urmează după capitolul 4. Al patrulea pasaj descrie audienţa Esterei la rege, fiind un supliment la 5:12. Al cincilea pasaj este edictul regelui prin care le permite evreilor să se apere, şi urmează după 8:12. Al şaselea pasaj include tălmăcirea visului lui Mardoheu; mai există o notă istorică în care se dă data aducerii versiunii greceşti în Egipt. Majoritatea teologilor consideră că aceste pasaje sunt adăugiri la lucrarea mai scurtă din Canonul ebraic şi că unele pasaje, dacă nu chiar toate, au fost compuse în greacă. Teologii romano-catolici şi un număr mic de alţi teologi (inclusiv C. C. Torrey) susţin, însă, că versiunea ebraică este o prescurtare a unei lucrări mai ample, în ebraică sau aramaică, şi că versiunea greacă este o traducere a acelei versiuni. Nota finală afirmă că lucrarea a fost tradusă în Palestina, înainte de anul 114 î.Cr., de către Lysimachus, fiul lui Ptolomeu, un om din Ierusalim.

Rugăciunea lui Manase pretinde că redă rugăciunea menţionată în 2 Cronici 33:11-19. După părerea celor mai mulţi teologi, este o compoziţie evreiască şi probabil că a fost scrisă original în ebraică. Chiar dacă ar fi aşa, prima atestare este în Didascalia siriacă (secolul al 3-lea d.Cr.), şi este întâlnită printre Ode (adică, imnuri din VT şi NT folosite în serviciile de închinăciune ale creştinilor), adăugate la Psalmi în unele mss ale LXX, cum este Codex Alexandrinus.

Epistola lui Ieremia este un atac evreu-elenist tipic împotriva idolatriei şi este prezentată ca o scrisoare de la Ieremia către exilaţii din Babilon, similară cu cea menţionată în Ieremia 29. Idolii sunt ridiculizaţi; relele şi absurdităţile legate de ei sunt date în vileag şi robilor evrei li se spune să nu se închine înaintea lor şi să nu se teamă de ei. Este scrisă într-o greacă elevată, dar se poate să fi avut un original aramaic.

Cartea lui Baruc pretinde că este lucrarea prietenului şi secretarului lui Ieremia. Cartea este scurtă, dar, după părerea celor mai mulţi teologi, este o lucrare compusă de doi, trei sau chiar patru autori. Se împarte în următoarele secţiuni: (a) 1:1-3:8. Pe fundalul exilului babilonian din 597, Baruc este prezentat adresându-se exilaţilor, mărturisind păcatele poporului şi rostind o rugăciune pentru iertare şi pentru mântuire. (b) 3:9-4:4. Această secţiune începe cu laudele aduse înţelepciunii care poate fi găsită în Legea lui Moise şi fără de care păgânii au ajuns în pragul nimicirii, dar Israelul, pentru că o are, va fi mântuit. (c) 4:5-5:9. O plângere a Ierusalimului pentru cei exilaţi, urmată de un îndemn pentru Ierusalim ca să fie mângâiat, întrucât copiii săi vor fi aduşi înapoi. Prima parte a fost scrisă în mod cert în ebraică şi, deşi greaca din ultimele două secţiuni este mai idiomatică, se poate susţine în mod plauzibil că originalul a fost scris în ebraică.

Eclesiasticul este numele dat în versiunea greacă la Cartea Înţelepciunii lui Iosua ben-Sira (sau Isus fiul lui Sirah, n.tr.). Acesta a fost un palestinian care locuia în Ierusalim şi câteva părţi din lucrarea sa au dăinuit în originalul ebraic în câteva mss de la Cairo Geniza. Lucrarea apare în limba greacă între scrierile apocrife, în traducerea făcută de nepotul său, care furnizează detaliile cronologice în prefaţă. Cea mai probabilă dată a scrierii este cca. 180 î.Cr., întrucât se pare că nepotul său a emigrat în Egipt în timpul domniei lui Ptolomeu VII Euergetes (170-117 î.Cr.). Autorul a compus lucrarea sa în două părţi, capitolele 1-23 şi 24-50, cu o anexă scurtă, capitolul 51. La fel ca şi Cărţile de Înţelepciune, conţine sfaturi pentru o viaţă plină de succes, în sensul cel mai larg al cuvântului; frica de Domnul şi respectarea legii Lui sunt unite în experienţa şi învăţătura autorului, „înţelepciunea" practică fiind extrasă din observaţii şi din propria lui viaţă. Pietatea personală se exprimă în respectarea Legii, în care este revelată înţelepciunea; trăirea cumpătată în fiecare zi este elementul cheie al tuturor aspectelor vieţii. A doua carte se încheie cu laude aduse unor oameni faimoşi, o listă de oameni vrednici din Israel, care se încheie cu marele preot Simon II (cca. 200 î.Cr.), care este cunoscut şi din Mishna (Aboth 1:2) şi Josephus (Ant. 12. 224). Cartea reprezintă începuturile idealului unui cărturar, cum era Ben-Sira însuşi, care a devenit prototipul evreilor ortodocşi - devotaţi lui Dumnezeu, ascultători faţă de Lege, cumpătaţi în trăire şi acordând cea mai înaltă preţuire învăţării Legii. A devenit una dintre cărţile favorite ale creştinilor, aşa cum arată titlul ei - „Cartea Bisericii"- deşi nu a fost niciodată o carte canonică pentru evrei, a fost cinstită foarte mult, fiind citată uneori de rabini ca şi cum ar face parte din Scriptură. Versiunea siriacă este de origine ebraică şi este bazată pe textul ebraic.

Înţelepciunea lui Solomon este probabil cea mai importantă dintre cărţile evreieşti de înţelepciune, şi are rădăcinile în curentul literaturii de înţelepciune care poate fi întâlnită în VT şi în Apocrife, dar aici, sub influenţa gândirii greceşti, cartea atinge un nivel mai înalt şi o precizie mai ridicată decât orice carte din acest gen literar. Cartea este un îndemn de a căuta înţelepciunea. Capitolele 1-5 proclamă binecuvântările care vin asupra evreilor care sunt căutători ai înţelepciunii; capitolele 6-9 aduc laude înţelepciunii divine, prezentată în ipostaza unei fiinţe feminine cereşti, cea mai însemnată dintre creaturile şi slujitorii lui Dumnezeu; capitolele 10-19 recapitulează istoria VT pentru a ilustra ideea că înţelepciunea a ajutat întotdeauna pe prietenii săi evrei, şi a adus pedeapsă şi condamnare asupra duşmanilor ei. Lucrarea poate fi interpretată ca o încurajare pentru evrei ca să nu abandoneze credinţa strămoşească, dar nu lipseşte nici motivul misionar atât de vădit în iudaismul elenist. Autorul a extras din surse evreieşti, dar se pare că lucrarea a fost compusă în greacă, întrucât prozodia ei este în greacă, foloseşte termeni filozofici greceşti şi foloseşte traducerea greacă a VT. Descrierea înţelepciunii, în care este folosită o terminologie stoică şi platonică, şi convingerile autorului cu privire la nemurirea sufletului, sunt punctele în care dependenţa de gândirea greacă iese cel mai clar în evidentă. După părerea celor mai mulţi teologi, nu există argumente convingătoare pentru a susţine că au existat mai mulţi autori, dar pot fi observate mai multe surse. Autorul cărţii este necunoscut, dar cea mai probabilă origine este una alexandrină.

Mai multe cărţi sunt intitulate Macabei: două dintre acestea apar în Apocrifele tipărite în traducerile englezeşti. Acestea sunt scrierile istorice 1 şi 2 Macabei. 1 Macabei cuprinde evenimentele dintre 175 şi 134 î.Cr., adică lupta cu Antiochus Epiphanes, războaiele Hasmoneene şi domnia lui Ioan Hyrcanus. Cartea se încheie cu un elogiu adus lui Ioan Hyrcanus şi este evident că a fost scrisă la scurtă vreme după moartea lui în anul 103 î.Cr. Cartea a fost scrisă original în ebraică şi este tradusă în stilul literar al unor părţi din LXX. Scopul lucrării este să aducă elogii familiei Macabeilor care este considerată o apărătoare a iudaismului. 2 Macabei are o origine diferită: subiectul ei este istoria Macabeilor, dar nu continuă istorisirea dincolo de campaniile şi înfrângerea lui Nicanor. Autorul necunoscut al cărţii este numit uneori „epitomist", întrucât o mare parte a cărţii sale este luată din lucrarea de asemenea necunoscută a lui Iason din Cirena. Între cele două lucrări există o serie de discrepanţe în probleme de cronologie şi de numere, şi de obicei este acordată mai mare crezare datelor din 1 Macabei. Există păreri controversate şi cu privire la valoarea istorică a scrisorilor şi a edictelor care apar în cele două lucrări. Cu toate acestea, nici una dintre lucrări nu trebuie discreditată ca şi sursă istorică. 3 şi 4 Macabei se găsesc în o serie de mss ale LXX. Cea dintâi este o relatare a pogromului şi contra-pogromului din timpul domniei lui Ptolomeu IV (221-204 î.Cr.) care se aseamănă cu cartea Esterei prin tonul şi etosul ei. 4 Macabei nu este o naraţiune ci o diatribă un tratat despre supremaţia raţiunii asupra pasiunii, ilustrată cu istorisiri biblice şi cu povestirile despre martiri din 2 Macabei 6-7. Scriitorul caută să dea mai multă importanţă Legii, deşi el este influenţat puternic de stoicism, (vezi şi *APOCRIFE DIN NOUL TESTAMENT.)

BIBLIOGRAFIE
R. H. Charles (ed.), The Apocrypha and the Pseudoepigrapha of the Old Testament, 1913; idem, Religious Development beeween the Old and New Testament, 1914; C. C. Torrey, The Apocryphal Literature, 1945; R. H. Pfeiffer, History of the New Testament Times with an Introduction to the Apocrypha, 1949; B. M. Metzger, An Introduction to the Apocrypha, 1957.

J.N.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: