apocaliptic


APOCALIPTIC. Cuvântul acesta desemnează atât un gen literar (apocalipse iudaice şi creştine) cât şi ideile caracteristice ale acestei literaturi. În cadrul Canonului Bibliei, literatura apocaliptică este reprezentată în mod special de cartea lui *Daniel şi de *Apocalipsa, dar există multe alte apocalipse din perioada intertestamentală şi din perioada creştinismului primar.

Chiar în cărţile profetice din VT există pasaje care trebuie clasificate drept apocaliptice, cel puţin în unele privinţe. *Escatologia apocaliptică poate fi întâlnită în special în Isaia 24-27; 56-66; Ioel; Zaharia 9-14. În aceste pasaje viitorul escatologic este prezentat în termenii unei intervenţii divine directe, ai unei judecăţi universale a naţiunilor şi ai unei noi epoci de mântuire, în care cosmosul va fi transformat în mod radical. Această escatologic transcendentală constituie miezul crezului apocaliptic. Doctrina apocaliptică a învierii morţilor probabil că este întâlnită deja în Isaia 26:19, cât şi în Daniel 12:2. Formele literare ale apocalipsei, însă, sunt anticipate în special în viziunile lui Ezechiel şi în Zaharia 1-6.

Abia după încetarea profeţiei a început să înflorească literatura apocaliptică să se dezvolte ca un gen literar diferit de profeţie. Prima perioadă importantă de înflorire a avut loc la mijlocul secolului al 2-lea, în perioada de criză a credinţei iudaice, sub domnia lui Antiochus Epiphanes; literatura apocaliptică a fost principalul vehicul literar al mişcării Hasidice care a promovat pocăinţa naţiunii, opoziţia totală faţă de elenizare, şi credinţa escatologică în intervenţia iminentă a lui Dumnezeu pentru a ajuta poporul Său. Literatura apocaliptică de mai târziu probabil că a caracterizat diferite grupuri din sânul iudaismului, inclusiv esenienii, fariseii, zeloţii, evreii creştini. (Diversitatea literaturii apocaliptice ar trebui avută în vedere ori de câte ori cineva încearcă să facă generalizări cu privire la literatura apocaliptică.) Literatura apocaliptică a înflorit în mod deosebit în perioade de criză naţională, şi ultimele apocalipse escatologice importante ale evreilor datează din perioada de după căderea Ierusalimului în anul 70 d.Cr. şi eşecul revoltei lui Bar Kokhba.

Cele mai importante apocalipse evreieşti post-canonice sunt: *1 Enoh, o colecţie de scrieri dintre care cele mai vechi datează probabil din secolul al 5-lea î.Cr., iar cele mai recente din secolul 1 d.Cr.; Testamentul lui Moise (numit şi Înălţarea lui Moise), care ar trebui datat fie în cca. 165 î.Cr., fie la începutul secolului 1 d.Cr.; 4 Ezra (sau 2 Esdras, în Apocrifele engleze), 2 Baruh şi Apocalipsa lui Avraam, care datează toate din perioada 70-140 d.Cr. Oracolele Sibiline evreieşti conţin un material apocaliptic prezentat în stilul oracolelor păgâne de la Sibyls. Alte lucrări cum sunt *Jubileele şi Testamentele celor doisprezece patriarhi, conţin pasaje apocaliptice, iar câteva texte apocaliptice noi au fost descoperite la Qumran.

Apocalipsele menţionate mai sus sunt în mare măsură escatologice în conţinutul lor, continuând, într-un sens, tradiţia profeţiei din VT. Ele revelează (gr. apokalypto) secretele planurilor lui Dumnezeu pentru istorie şi pentru victoria Lui viitoare de la sfârşitul istoriei. Literatura apocaliptică include de asemenea o tradiţie de literatură apocaliptică cosmologică, care revelează misterele cosmosului. Această tradiţie îşi are originea în unele părţi din 1 Enoh, unde Enoh este purtat de îngeri în călătorii prin cer şi în târâmul celor morţi. Cosmologia atinge dezvoltare maximă în apocalipsele eleniste din era creştină, cum sunt 2 Enoh şi 3 Baruh, unde speranţele escatologice au pălit în mare măsură, în restul acestui articol ne vom concentra atenţia asupra literaturii apocaliptice escatologice.

Din punct de vedere literar, literatura apocaliptică este o formă de literatură foarte stilizată, cu convenţii sau simbolisme şi cu o terminologie proprie, alimentându-se încontinuu din surse din VT. Este o literatură a visurilor şi viziunilor, centrată adesea în jurul unei viziuni a sălii tronului ceresc. Profeţia escatologică poate lua forma unor discursuri lungi sau a unor imagini simbolice, care sunt uneori foarte artificiale, alteori pline de viaţă şi foarte eficiente. Probabil că scriitorii apocaliptici nu au intenţionat niciodată să descrie literalmente Sfârşitul. În încercarea lor de a zugrăvi o mântuire viitoare care depăşeşte dimensiunile experienţei istorice obişnuite, se pare că ei au împrumutat simboluri din mitul canaanit şi din mitologia pe care au întâlnit-o în Diaspora Orientală şi în Palestina elenistă. Literatura apocaliptică arată deseori o interacţiune strânsă, dar critică, cu cultura internaţională din vremea sa.

Chiar dacă literatura apocaliptică ebraică a împrumutat adesea imaginile şi formele din mediul neebraic, conţinutul ei escatologic a fost derivat din profeţiile din VT. În privinţa aceasta literatura apocaliptică a fost moştenitoarea profeţiei. Rolul ei a fost să reafirme promisiunile profetice pentru viitor în măsura în care erau relevante pentru generaţia scriitorului apocaliptic. Aceşti scriitori nu au fost profeţi. Ei au trăit într-o epocă în care profeţia încetase şi probabil că acesta este motivul pentru care au adoptat pseudonime, folosind numele unor sfinţi din VT, din perioada revelaţiei profetice. Nu trebuie să considerăm acest fapt ca o încercare de fraudă, ca şi cum ei ar fi încercat să-i facă pe oameni să creadă că scrierile lor aparţineau epocii profeţiilor; dimpotrivă, ar trebui considerată ca o formă literară ce exprimă rolul scriitorului apocaliptic de tălmăcitor al revelaţiei date în epoca profetică.

Din această perspectivă fictivă din trecut, scriitorii apocaliptici fac adeseori un rezumat al istoriei care s-a desfăşurat până în vremea lor, sub forma unei profeţii predictive. Trebuie să accentuăm iarăşi că acest fapt nu a fost menit să inducă în eroare. Este modalitatea scriitorului apocaliptic de a pătrunde în planul divin al istoriei şi de a prezenta o interpretare a profeţiilor din trecut, pe care le rescrie în lumina împlinirii lor, cu scopul de a arăta modul în care au fost împlinite şi ce mai rămâne de împlinit.

Aşadar, scriitorii apocaliptici sunt tălmăcitori ai profeţiei din VT. Aceasta nu înseamnă că ei nu pretind că ar fi inspiraţi. Avem motive serioase să credem că experienţele vizionare atribuite presupuşilor autori reflectă adesea experienţe vizionare reale ale scriitorului apocaliptic. Inspiraţia lui, însă, nu a fost atât o sursă de revelaţie profetică nouă, cât a fost o interpretare a revelaţiei date deja prin profeţi. Autoritatea mesajului său este derivată din cea a profeţilor.

Dacă adoptăm această concepţie cu privire la modul în care s-au văzut scriitorii apocaliptici pe ei înşişi, se va vedea că ei ocupă o poziţie esenţială în perioada intertestamentală. Ei interpretează scrierile profeţilor într-o perioadă când profeţia încetase, dar împlinirea ei continua să fie aşteptată. Prin urmare, excluderea lor din Canon nu este o evaluare negativă a valorii lor pentru dezvoltarea religiei ebraice în perioada intertestamentală. Dimpotrivă, prin susţinerea şi intensificarea speranţei escatologice ei au avut un rol de importanţă decisivă, ca o punte între testamente.

Interpretarea apocaliptică a istoriei şi a escatologiei s-a dezvoltat în contextul experienţei istorice post-exilice, când Israel a rămas sub dominaţia puterilor păgâne şi promisiunile profetice a unei restaurări glorioase rămâneau în mare măsură neîmplinite. În perioada îndelungată de contradicţie între promisiunile lui Dumnezeu şi realitatea experienţei istorice a Israelului, scriitorii apocaliptici au căutat să-i asigure pe credincioşi că Dumnezeu nu a abandonat poporul Său, că mântuirea promisă avea să vină. În scopul acesta ei au accentuat suveranitatea divină asupra istoriei: Dumnezeu a hotărât mai dinainte întregul curs al istoriei lumii şi Sfârşitul avea să vină la vremea hotărâtă de El. Puterea imperiilor păgâne dăinuieşte numai atâta vreme cât permite El. Această concepţie puternic deterministă despre istorie, însă, nu a devenit un fatalism care contrazice libertatea şi responsabilitatea umană, deoarece scriitorii apocaliptici îi cheamă pe cititori la pocăinţă, la mijlocire şi la acţiune etică. Foarte rareori se aventurează şi să stabilească o dată pentru Sfârşitul lumii.

Salvarea escatologică viitoare este imaginată în termeni transcendenţi şi universali. Este un eveniment care transcende evenimentele măreţe din istoria salvării din trecut. Este echivalentă cu o nouă creaţie, în care orice forme de rău şi de suferinţă vor fi eliminate. O caracteristică a scriitorilor apocaliptici este credinţa că până şi moartea are să fie învinsă: credinţa aceasta apare atât sub forma învierii fizice cât şi sub cea a nemuririi spirituale. Era escatologică va fi Împărăţia lui Dumnezeu şi va înlocui pentru totdeauna toate imperiile pământeşti. Soarta ne-evreilor este descrisă în moduri diferite. Asupritorii lui Israel vor fi condamnaţi, dar adeseori popoarele străine pot ajunge să fie părtaşe la salvarea celor neprihăniţi din Israel, în timp ce apostaţii din Israel vor fi judecaţi. Universalismul literaturii apocaliptice rezultă atât din implicarea Israelului post-exilic în istoria imperiilor mondiale, cât şi din faptul că scriitorii apocaliptici erau conştienţi de caracterul universal al problemei răului.

Experienţa negativă din istoria prezentă, în care a luat naştere literatura apocaliptică, este pusă în contrast cu mântuirea transcendentă viitoare, şi aceasta dă naştere la dualismul temporal al literaturii apocaliptice: distincţie pe care o face între epoca aceasta şi epoca viitoare, care va urma după creaţia nouă. Acest dualism ajunge la dezvoltare plenară numai într-un stadiu mai târziu. Terminologia celor două epoci apare numai în secolul 1 d.Cr. (când este întâlnită şi în NT). Nu este niciodată un dualism absolut, pentru că deşi forţele răului au devenit dominante în epoca aceasta, Dumnezeu continuă să fie suveran peste ele. Creaţia nouă este văzută ca o înnoire a acestei lumi (deşi gradul de continuitate imaginat pare să fie diferit). Dualismul apocaliptic este cel mai puternic exprimat în 2 Baruh şi în 4 Ezra, unde există un pesimism crescând şi o tendinţă puternică de a privi istoria acestei epoci numai în termeni complet negativi. De la acest dualism escatologic extrem nu este un pas prea mare până la dualismul cosmologic al gnosticismului. Relaţia dintre literatura apocaliptică şi NT a fost dezbătută pe larg. Există pasaje care se aseamănă cu 60 apocalipsele evreieşti atât în formă cât şi în conţinut: în special Matei 24; Marcu 13; Luca 21; 1 Tesaloniceni 4:16, ş.urm.; 2 Tesaloniceni 2; Apocalipsa Dar chiar şi dincolo de aceste pasaje apocaliptice este clar că atât Isus cât şi Biserica primară au împrumutat din felul de gândire apocaliptic, lucru care se vede din folosirea unor concepte apocaliptice cum sfat învierea, cele două epoci, Fiul omului, vremea Necazului cel mare, Împărăţia lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, literatura apocaliptică evreiască orientată în întregime spre viitor, este modificată în NT prin convingerea că împlinirea escatologică a început deja în evenimentele istorice legate de Isus Cristos. Creştinii se află între „deja" şi „nu încă". În felul acesta, tendinţa apocaliptică de a face o evaluare negativă a istoriei prezente este suprimată de convingerea că scopul lucrării de răscumpărare a lui Dumnezeu operează deja în istoria acestei epoci.

În afară de aceasta, literatura apocaliptică din NT este centrată în jurul lui Cristos. Actul decisiv al lui Dumnezeu de mântuire escatologică a avut loc în viaţa lui Isus, şi prin urmare Isus este de asemenea speranţa viitoare a creştinilor. Pentru scriitorii NT, literatura apocaliptică devine în principal o modalitate de a proclama importanţa lui Isus Cristos pentru destinul lumii.

Un aspect al împlinirii escatologice este înnoirea profeţiei, şi de aceea literatura apocaliptică din NT este o formă de revelaţie profetică reîmprospătată. Nu mai recurge la pseudonime şi nu adoptă o perspectivă fictivă din trecut: profetul Ioan, de exemplu, îşi scrie numele (Apocalipsa 1:1) şi abandonează practica de a scrie despre viitorul îndepărtat (22:10).

BIBLIOGRAFIE
G. R. Beasley-Murray, Jesus and the Future, 1954; P. D. Hanson, The Dawn of Apocalyptic, 1976; M. Hengel, Judaism and Helenism, 1974; K. Koch, The Rediscovery of Apocalyptic, 1970; L. Morris, Apocalyptic, 1973; H. H. Rowley, The Relevance of Apocalyptic, 1944; R. J. Bauckham, Them 3.3, Jan. 1978, p. 10-23; D. Russell, The Method and Message of Jewish Apocalyptic, 1964.

R.J.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: