Apocalipsa



APOCALIPSA. Ultima carte a Bibliei este, pentru cei mai mulţi creştini, una dintre cele mai puţin citite şi una dintre cele mai dificile cărţi. Câteva pasaje din această carte sunt bine cunoscute şi foarte îndrăgite (de ex. 7:9-17); dar cea mai mare parte a cititorilor moderni găsesc această carte greu de înţeles. Faptul acesta se datorează în mare măsură abundenţei de simboluri de un tip pe care noi nu-l folosim şi pe care nu-l mai înţelegem. Totuşi, acest simbolism a fost uşor înţeles de oamenii din vremea aceea. De fapt, acest lucru explică în parte dificultăţile noastre. Autorul a putut presupune că cititorii săi aveau să înţeleagă aluziile sale şi de aceea nu a simţit nevoia să dea explicaţii.

Apocalipsa este clasificată împreună cu scrierile numite *apocaliptice. Este singura carte de acest gen din NT, deşi există pasaje apocaliptice şi în alte cărţi (de ex. Matei 24), iar viziunile lui Daniel, în VT, aparţin aceleiaşi categorii. Un element caracteristic pentru scrierile apocaliptice este ideea că Dumnezeu este suveran şi că, în ultimă instanţă, El va interveni în mod supranatural pentru a face să se împlinească voia Lui bună şi perfectă. Lui I se opun diferite forţe puternice ale răului şi acestea sunt descrise de obicei în mod simbolic, ca fiare, coarne, etc. Întâlnim vedenii; îngerii vorbesc; există o luptă între forţe puternice; în ultimă instanţă sfinţii persecutaţi sunt răzbunaţi. O mare parte a acestor simboluri sunt convenţionale (şi acesta este motivul pentru care primii cititori ai Apocalipsei probabil că au înţeles-o destul de uşor), dar în mâinile multor amatori a dus la fantezii bombastice şi groteşti. Apocalipticul biblic este mult mai moderat decât cel necanonic.

O altă diferenţă între Apocalipsa şi cărţile apocaliptice obişnuite este că în Apocalipsa ni se dă numele autorului, în timp ce alte scrieri apocaliptice foloseau de obicei pseudonime. Autorii împrumutau numele unor personaje importante din trecut şi le atribuiau lor aceste lucrări. Pentru scopul nostru de faţă este important să observăm că în această carte Duhul Sfânt a folosit o formă literară cunoscută, dar cu toate acestea cartea nu este o scriere apocaliptică de rând. Are caracteristici proprii şi este o profeţie autentică, aşa cum indică primele trei versete.

I. Schiţa conţinutului

Cartea începe cu o viziune a Domnului înviat, care trimite mesaje la şapte biserici din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea, o serie de cetăţi din provincia romană Asia (1:1; 3:22). Prin aceste mesaje bisericile sunt mustrate şi îndemnate să persevereze pe calea slujirii creştine. După aceea urmează viziunile lui Dumnezeu şi ale Mielului (4:1; 5:14), după care citim despre 7 peceţi. La ruperea fiecărei peceţi este redată o viziune (6:1-17; 8:1). Urmează apoi cele 7 trompete şi câte o viziune este redată după sunetul fiecărei trompete (8:2; 9:21; 11:15-19). Între pecetea a 6-a şi a 7-a este un interludiu (7: l-17), la fel ca şi între trompeta a 6-a şi a 7-a (10:1; 11:14). După aceea Ioan descrie diferite lucruri stranii petrecute în cer: o femeie care a dat naştere unui copil de parte bărbătească şi căreia i se împotrivea Satan (12:1-17), fiarele care se opuneau lui Dumnezeu (13:1-18), Mielului de pe Muntele Sion şi urmaşilor Săi (14:1-20). În continuare sunt relatate cele 7 plăgi. Ioan vede 7 îngeri cu 7 potire şi atunci când fiecare dintre ei varsă potirul său pe pământ urmează o plagă (15:1; 16:21). O serie de judecăţi sunt rostite împotriva unei femei îmbrăcate în purpură şi împotriva Babilonului (17:1; 19:21), şi cartea se încheie cu viziuni ale mileniului, a unui cer nou şi a unui pământ nou (20:1; 22:21).

Nu ştim cu certitudine în ce măsură unele secţiuni din carte sunt repetate. Repetarea numărului 7 indică destul de clar că cel puţin unele serii de evenimente sunt descrise în mai multe moduri. Ceea ce este cert este că în carte ni se prezintă o opoziţie extrem de mare faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul lui Dumnezeu, dar că în final Dumnezeu va triumfa asupra oricărui rău.

II. Autorul şi data scrierii

Autorul ne spune că numele lui este Ioan şi se descrie pe sine ca „slujitorul" lui Dumnezeu (Apocalipsa 1:1), unul dintre „profeţi" (Apocalipsa 22:9) şi „fratele vostru" (Apocalipsa 1:9). Tradiţia susţine că acest Ioan este identic cu apostolul Ioan şi, mai mult, că el a fost autorul celei de-a patra evanghelii şi a celor trei Epistole ale lui Ioan. Părerea că autorul a fost apostolul Ioan datează din vremea lui Iustin Martirul (cca. 140 d.Cr.) şi este sprijinită de Irenaeus (Ireneu) şi de mulţi alţii. Principala obiecţie este stilul Apocalipsei. Limba greacă folosită se deosebeşte în multe privinţe de limba celorlalte scrieri ale lui Ioan. Este atât de neobişnuită şi uneori respectă atât de puţin regulile gramaticii greceşti încât se crede că nu a putut fi scrisă de aceeaşi pană care a scris evanghelia şi epistolele. (Charles spune că a fost scrisă „într-o limbă greacă deosebită de limba folosită de pana oricărui om muritor".) Problema este prea complicată pentru a fi discutată aici în detaliu. Este suficient să spunem că deşi majoritatea teologilor de astăzi contestă faptul că autorul este apostolul Ioan, există o serie de teologi care consideră că este cel mai bine să credem că toate cele cinci scrieri amintite aparţin aceluiaşi autor, şi că acel autor este apostolul Ioan (de ex. E. Stauffer).

Este evident că Apocalipsa a fost scrisă într-o perioadă când biserica trecea prin persecuţie şi prin dificultăţi, în perioada când se crede că a fost scrisă cartea au fost două valuri de persecuţie - în timpul domniei lui Nero şi în timpul domniei lui Domiţian. Principalul argument pentru prima datare este Apocalipsa 17:9 ş.urm.: „Aici este mintea plină de înţelepciune. Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă". Dacă acest pasaj se referă la împăraţii Romei, atunci Nero a fost al cincilea, şi scrierea ar fi datată la scurtă vreme după domnia lui. Lucrul acesta este confirmat de profeţia că „fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte" (Apocalipsa 17:11). Acest verset pare să se refere la mitul despre „Nero redivivus -, ideea că Nero, deşi mort, avea să apară din nou pe acest pământ. În sprijinul acestei idei este adus Apocalipsa 13:18 care spune că „numărul numelui fiarei" este 666. În primul secol, numerele nu erau scrise cu notaţia noastră convenţională, ci cu litere din alfabet. Fiecare literă avea o valoare numerică. Dacă luăm valoarea numerică a literelor care alcătuiesc titlul „Nero Caesar" în limba ebraică, obţinem 666. Dar este dificil să înţelegem de ce ar trebui să facem socoteala în ebraică (de vreme ce cartea a fost scrisă în greacă), şi pentru a obţine rezultatul dorit este necesar să fie adoptată o variantă ortografică.

Data mai târzie este atestată de o serie de scriitori antici, cum sunt Irenaeus şi Eusebius, care afirmă în mod categoric că această carte a fost scrisă în timpul domniei lui Domiţian. Datarea aceasta este sprijinită de anumite indicaţii generale din carte, deşi nu sunt aluzii concrete la evenimente care pot fi identificate. Astfel, cartea vorbeşte despre anumite grupuri de creştini care au devenit delăsători şi au intrat în declin spiritual. În timpul domniei lui Nero, Biserica era încă foarte tânără şi plină de vigoare. Până pe vremea lui Domiţian, este posibil într-o măsură mai mare să fi avut loc acest declin. Majoritatea teologilor din zilele noastre sunt de acord că este preferabil să acceptăm această datare.

III. Interpretarea

Cum trebuie să interpretăm această carte? În biserica creştină s-au conturat patru modalităţi principale de interpretare a acestei cărţi.

a. Concepţia preteristă

Această concepţia consideră că Apocalipsa descrie evenimente din trecut. Consideră că toate viziunile s-au născut din condiţiile existente în Imperiul roman în secolul 1 d.Cr. Vizionarul a fost îngrozit de posibilităţile răului inerent în Imperiul roman şi a folosit imagini simbolice pentru a protesta împotriva lui, cât şi pentru a-şi exprima convingerea că Dumnezeu va interveni în mod supranatural pentru a realiza ceea ce îi este plăcut Lui. În general, teologii liberali adoptă această concepţie. Ea le permite să interpreteze cartea fără să atribuie vreun rol profeţiei predictive şi, în acelaşi timp, ei văd în Apocalipsa o afirmare necesară a adevărului guvernării morale a lui Dumnezeu în lume. Această concepţie susţine că Apocalipsa îşi are originea în circumstanţele din vremea autorului, lucru care este desigur adevărat. Dar trece cu vederea faptul că această carte se declară „profeţie" (Apocalipsa 1:3) şi că cel puţin o parte din profeţiile ei se referă la ceva de domeniul viitorului (de ex. cap. 21-22.)

b. Concepţia istorică

Această concepţie consideră că Apocalipsa prezintă într-o singură imagine cuprinzătoare o vedere panoramică a istoriei din secolul 1 şi până la a doua venire a lui Cristos. Cartea menţionează vremea în care a trăit autorul, cât şi vremea sfârşitului, dar nu există nicăieri vreo întrerupere. Din această cauză, susţin adepţii acestei concepţii, cartea trebuie privită ca o istorie continuă a întregii perioade. O asemenea concepţie a fost susţinută de Reformatori, care au identificat fiara cu Roma papală. Dar dificultăţile par insurmontabile şi este semnificativ faptul că, deşi susţin că aici este prezentată toată istoria, istoricii nu au putut cădea de acord cu privire la episoadele istorice concrete pe care le simbolizează diferite viziuni. În 1900 de ani ar fi trebuit să iasă la lumină cu claritate cel puţin schiţa generală. De asemenea, este greu să înţelegem de ce schiţa istorică ar trebui să fie limitata la Europa de V, cu atât mai mult cu cât în zilele acelea cea mai mare parte a expansiunii creştinismului a avut loc în ţările din E.

c. Concepţia futuristă

Această concepţie susţine că începând cu cap. 4 Apocalipsa se ocupă cu evenimente de la sfârşitul vremurilor. Cartea nu se ocupă cu vremea profetului, nici cu evenimente istorice de mai târziu, ci numai cu evenimentele care vor avea loc în legătură cu a doua venire a Domnului. Această concepţie ia în serios elementul predictiv din carte (Apocalipsa 1:19; 4:1). În favoarea ei pledează faptul că Apocalipsa ne conduce în mod incontestabil la instaurarea domniei finale a lui Dumnezeu, aşa încât o parte a cărţii trebuie să se refere la zilele de pe urmă. Principala obiecţie este că această concepţie are tendinţa să scoată cartea în întregime din cadrul ei istoric. Nu este uşor să vedem ce înţeles ar fi avut cartea pentru primii ei cititori dacă trebuie interpretată în felul acesta.

d. Concepţia idealistă sau poetică

Această concepţie susţine că scopul principal al cărţii este să-i inspire pe creştinii persecutaţi să îndure suferinţa până la capăt. În acest scop autorul a folosit un limbaj simbolic, şi singura lui intenţie a fost să dea o serie de descrieri plastice ale victoriei lui Dumnezeu. Asemenea concepţii pot fi legate de altele şi pot fi întâlnite adesea în combinaţie cu ideile preteriste. Dificultatea cu care se confruntă acest punct de vedere constă în faptul că vizionarul declară că profeţeşte despre zilele sfârşitului.

Nici una dintre aceste concepţii nu s-a dovedit complet satisfăcătoare şi probabil că o concepţie corectă trebuie să combine elemente din mai multe concepţii expuse mai sus. Meritul principal al concepţiior preteriste este că ele dau sens cărţii pentru oamenii din vremea când a fost scrisă cartea şi, indiferent ce alte afirmaţii fac ei, această idee trebuie reţinută. Concepţiile istorice, de asemenea, consideră că Apocalipsa aruncă lumină asupra întregii istorii a Bisericii, şi adevărul acesta nu trebuie abandonat. Concepţiile futuriste tratează cu toată seriozitatea limbajul cărţii referitor la vremurile sfârşitului. Cartea pune accent pe triumful final al lui Dumnezeu şi asupra evenimentelor asociate cu acest triumf. Nici concepţia idealistă nu poate fi abandonată, deoarece cartea lansează provocarea de a trăi pentru Dumnezeu când opoziţia este vehementă. De asemenea, credinciosul trebuie să primească întotdeauna cu bucurie asigurarea că triumful lui Dumnezeu este cert.

BIBLIOGRAFIE
Comentarii de H. B. Swete, 1906; R. H. Charles, ICC, 1920; M. Kiddle, MNT, 1940; A. Farrer, 1964; L. Moris, TNTC, 1969; G. E. Ladd, 1972; G. R. Beasley- Murray, 1974; N. B. Stonehouse, The Apocalypse in the Ancient Church, 1929; W. M. Ramsay, Letters to the Seven Churches in Asia, 1909; W. Hendriksen, More than Conquerors, 1962; M. Wilcock, I saw heaven opened, 1975; M. C. Tenney, Interpreting Revelation, 1957; D. T. Nfles, As Seeing the Invisible, 1962. Numărul scrierilor este enorm de mare; majoritatea cărţilor enumerate aici au bibliografii extensive.

L.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: