Amon, amoniţi
AMON, AMONIŢI.
Amon (în ebr. ammon) a fost numele generic al urmaşilor lui Ben-Ammi, fiul mai
mic al lui Lot, născut de fiica sa într-o peşteră de lângă Ţoar (Geneza 19:38).
Amoniţii au fost consideraţi înrudiţi cu israeliţii, cărora li s-a poruncit
să-i trateze cu bunătate (Deuteronom 2:19).
În vechime amoniţii au ocupat teritoriul zamzumimilor dintre
râurile Arnon şi Iaboc (Deuteronom 2:20-21, 37; 3:11). Mai târziu o parte a
acestui teritoriu a fost luată de la ei de către amoriţi, şi ei au fost
limitaţi la o regiune la E de Iaboc (Numeri 21:24; Deuteronom 2:37; Iosua 12:2;
13:10, 25; Judecători 11:13, 22). Descoperirile arheologice arată că amoniţii,
la fel ca alte popoare, şi-au înconjurat teritoriile cu fortăreţe mici (Numeri
21:24).
Pe vremea Exodului, Israel nu a cucerit ţara lui Amon
(Deuteronom 2:19, 37; Judecători 11:15). Totuşi, amoniţii au fost condamnaţi
pentru că li s-au alăturat moabiţilor când l-au angajat pe Balaam, şi li s-a
interzis să facă parte din adunarea lui Israel până la a zecea generaţie
(Deuteronom 23:3-6).
Oraşul lor cel mai însemnat a fost Rabbath Ammon, mod. Amman
(*RABA), unde se afla sarcofagul de fier („patul de fier") al lui Og,
regele Basanului (Deuteronom 3:11).
În vremea judecătorilor, amoniţii l-au ajutat pe Eglon,
regele Moabului, să supună teritoriul israelit (Judecători 3:3). Pe vremea lui
Iefta ei au atacat teritoriul israelit la E de Iordan (Judecători 11) şi au
fost alungaţi.
Religia lor i-a influenţat pe unii israeliţi (Judecători
10:6), şi aceasta a dus la asuprirea amonită din Galaad care a condus la
campania lui Iefta (Judecători 10). Mai târziu, regele amonit Nahaş, a asediat
Iabesul Galaadului, cu puţin timp înainte ca Saul să ajungă rege. Saul a unit
Israelul şi l-a izgonit pe Nahaş (1 Samuel 11:1-11; 12:12; 14:47). Câţiva ani
mai târziu Nahaş a ajuns să fie prieten cu David (2 Samuel 10:1-2), dar fiul
său Hanun a respins o vizită de prietenie a ambasadorilor lui David şi i-a
insultat. El a angajat mercenari sirieni şi a pornit la război, dar generalii
lui David, Ioab şi Abişai, i-au învins (2 Samuel 10; 1 Cronici 19). Un an mai
târziu israeliţii au cucerit Raba, capitala amonită (2 Samuel 12:26-31; 1
Cronici 20:1-3) şi i-a pus pe oameni la munci forţate. Cu toate acestea, unii
amoniţi s-au împrietenit cu David, de ex. Şobi, fiul lui Nahaş, care l-a ajutat
când fugea de Absalom (2 Samuel 17:27, 29) şi Ţelec, care a fost unul dintre
cei 30 de viteji (2 Samuel 23:37; 1 Cronici 11:39).
Solomon a avut femei amonite în haremul său şi s-a închinat lui *Milcom (*MOLOH), zeul lor (1 Împăraţi 11:1, 5,7,33). O femeie amonită, Naama, a fost mama lui Roboam (1 Împăraţi 14:21, 31; 2 Cronici 12:13).
Pe vremea lui Iosafat, amoniţii s-au unit cu moabiţii şi
edomiţii într-o incursiune împotriva lui Iuda (2 Cronici 20:1-30). În jurul
anului 800 î.Cr. Zabad şi Iozabad, amândoi fii ai unei femei amonite, au
conspirat ca să-l omoare pe Ioas, regele lui Iuda (2 Cronici 24:26). Mai târziu
în acel secol, atât Ozia cât şi Iotam, împăraţii lui Iuda, au primit tribut de
la amoniţi (2 Cronici 26:8; 27:5). Iosia a pângărit înălţimile pe care le
ridicase Solomon (2 Împăraţi 23:13). Amoniţii s-au unit cu alte popoare ca să-l
tulbure pe Ioiachim (2 Împăraţi 24:2), iar după căderea Ierusalimului în 586
î.d;Cr., Baalis, regele lor, a pricinuit din nou necaz (2 Împăraţi 25:25;
Ieremia 40:11-14). Ei au fost atacaţi de profeţi, întrucât erau duşmani înrăiţi
ai lui Israel (Ieremia 49:1-6; Ezechiel 21:20; 25:1-7; Amos 1:13-15; Ţefania
2:8-11).
După întoarcerea din exil, Tobia, guvernatorul lui Amon, a
împiedicat construirea zidurilor de către Neemia (Neemia 2:10,19; 4:3,7).
Căsătoriile între evrei şi amoniţi au fost atacate atât de Ezra cât şi de
Neemia (Ezra 9:1-2; Neemia 13:1, 23-31). Amoniţii au supravieţuit cel puţin
până în secolul al 2-lea î.Cr., întrucât Iuda Macabeul a lupta împotriva lor (1
Macabei 5:6).
Ocuparea permanentă a ţinutului a fost reluată pe la
începutul secolului al 13-lea î.Cr., după câteva secole de întrerupere aproape
completă. Câteva morminte din Epoca Bronzului, din secolele al 17-lea şi al
16-lea î.Cr., un templu din apropiere de Amman şi diferite nivele de ocupare
ale cetăţii în ultima parte a Epocii Bronzului sugerează că înainte de secolul
al 13-lea oraşul a fost locuit parţial. Un reviriment puternic al vieţii urbane
a avut loc la începutul epocii fierului şi lucrul acesta este dovedit de o
serie de turnuri rotunde care serveau ca fortăreţe şi erau clădite din pietre
mari. Alte clădiri din acea perioadă erau pătrate sau dreptunghiulare. Au fost
cercetate câteva aşezări, fiecare dintre ele constând din câteva case din
cărămizi de cremene împreună cu unul sau mai multe turnuri, de ex. Khirbet
Morbat Bedran. Este clar că ocuparea amonită a fost intensă în timpul celei
de-a 2-a perioade a fierului (840-580 î.Cr.). În timpul secolului al 7-lea
î.Cr., ţara lui Amon a înflorit sub stăpânirea asiriană, aşa cum arată
numeroase referiri din documentele asiriene. Amon a plătit un tribut
considerabil Asiriei. Mormintele găsite în regiunea Amman aduc dovezi ale unei
culturi materiale bogate, dacă judecăm după vasele de lut, după sicriele
antropoide, după peceţile, statuile, figurinele, găsite. Un număr mare de
materiale scrise, incluzând peceţi (sec. 7 î.Cr.), o ploscă de aramă cu
inscripţii siriene (cca. 600 î.Cr.) şi un fragment cu opt rânduri dintr-o
inscripţie din citadela Amman (sec. al 9-lea î.Cr.), arată că limba era
similară cu ebraica, dar scrierea a fost influenţată de aramaică. Plosca de
aramă conţinea seminţe de grâu emmer, grâu de pâine şi orz decorticat cu şase
rânduri, trei plante ierboase cultivate de amoniţi în sec. al 6-lea î.Cr. Cel
puţin unsprezece regi amoniţi pot fi întâlniţi în diferite surse.
Descoperirile arheologice sugerează că ocuparea sedentară a
fost întreruptă de campaniile babiloniene din sec. al 6-lea î.Cr. şi nu a fost
reluată până în sec. 3 î.Cr. Grupuri de beduini au ocupat regiunea până pe
vremea tobiazilor (sec. 4 - 2 î.Cr.), nabataenilor (sec 1 î.Cr.) şi romanilor
(sec. 1 î.Cr. - sec. 3 d.Cr.).
BIBLIOGRAFIE
W. F. Albright, Miscellanea Biblica B. Ubach, 1953,
p. 131 ş.urm.; P. Bordreuil, Syria 50, 1973, p. 181-195 (sigilii); G.
Garbini, Ann. de l’Inst. Or. Napoli 20, 1970, p. 249-257; idem, JSS 19,
1974, p. 159-168; N. Glueck, The Other Side of Jordan, 1940; idem, AASOR
18, 19, 25-28; P. C. Hammond, BASOR 160, 1960, p. 38-41; S. H. Horn, BASOR 193,
1967, p. 2-13; G. M. Landes, BA 24.3, 1961, p. 66-86; H. O. Thompson, AJBA 2.2,
1973, p. 23-38; idem şi F. Zayadine, BASOR 212, 1973, p. 5-11.
J.A.T.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu