Amarna



AMARNA (Tell) el-Amarna este numele modern al cetăţii Akhetaten, capitala Egiptului în timpul domniei lui Amenophis IV (Akhenaten) şi a succesorilor săi direcţi, cca. 1375-1360. Ruinele se află la vreo 320 de km S de Cairo, pe malul de E al Nilului. Se întind pe o suprafaţă de 8x1 km şi au fost excavate parţial. Rămăşiţele impresionante includ temple, clădiri administrative, morminte cu fresce, cât şi locuinţe ale multor familii bogate, cu case construite adesea după un plan uniform.

Importanţa cetăţii Amarna pentru studiile biblice rezultă dintr-o serie de scrisori scrise în cuneiforme pe tăbliţe de lut şi descoperite din întâmplare în 1887 .

Împreună cu descoperirile de mai târziu, numărul total al documentelor recuperate se ridică la 380. Majoritatea dintre ele sunt scrisori de la diferiţi stăpânitori asiatici către faraonii Amenophis III şi IV, din perioada cca. 1385-1360 î.Cr.; aproape jumătate din scrisori provin din Palestina şi Siria. Ele furnizează informaţii importante cu privire la istoria acestei regiuni, zugrăvind un tablou plin de viaţă al intrigilor şi luptelor dintre cetăţi care au urmat după slăbirea stăpânirii egiptene, la scurtă vreme înainte de intrarea israeliţilor în ţară.

În S Siriei, Abdi-ashirta şi fiul său Aziru, deşi au protestat vasalitatea faţă de suzeranii lor egipteni, ei şi-au mărit de fapt propriile lor domenii cu ajutorul hitiţilor din N Siriei, pregătind astfel calea pentru cucerirea completă a Siriei de către Suppiluliumas hititul. Rib-haddi din Byblos, un loialist care a scris 53 de scrisori către curtea Egiptului, descrie incertitudinea şi haosul care au urmat după ce nu a primit răspuns la cererea sa de ajutor militar. El raportează cucerirea de către Aziru a unui oraş învecinat, unde locuitorii egipteni au fost omorâţi, şi atacul împotriva cetăţii Byblos, atac dinaintea căruia a fost silit să fugă. În mod asemănător, Lab’ayu din Sihem, în ciuda afirmaţiilor sale că ar fi nevinovat (EA 254), şi-a întărit stăpânirea asupra zonei deluroase centrale, în alianţă cu poporul seminomad ‘Apiru, care este amintit deseori în texte, mai ales ca grupuri mici înarmate (*EVREI). Activităţile acestor ‘Apiru sunt raportate de mai multe cetăţi. Când Lab’ayu a ameninţat Meghido, conducătorul acestei cetăţi, Biridiya, a cerut ajutor de la Egipt.

Abdi-heba din Ierusalim a trimis rapoarte frecvente în care se plânge că Milkilu din Ghezer şi alţii întreprind raiduri de jaf. El nu poate înţelege de ce faraonul permite Ghezerului, Lachişului şi Aschelonului să nu se achite de datoria lor de a aproviziona cu alimente garnizoana egipteană, când ei aveau hrană din belşug. El însuşi a fost jefuit de trupele egiptene şi îi atrage faraonului atenţia că tributul său şi sclavii trimişi spre Egipt probabil că nu vor ajunge la destinaţie, întrucât Lab’ayu şi Milkilu au pregătit o ambuscadă (EA 287). Acesta s-ar putea să fie un şiretlic ca să evite să trimită daruri, deoarece într-o altă scrisoare Shuwardata din Hebron îl avertizează pe faraon că Abdi-heba din Ierusalim este un pungaş.

Cunoştinţele noastre despre situaţia politică şi geografică a Palestinei din vremea aceea sunt suplimentate de referirile la diferiţi conducători locali, cum sunt Ammunira din Beirut, Abimilki din Tir, Akizzi din Qatna şi Abdi-tirăi din Haţor. Unele dintre aceste nume pot fi corelate cu textele contemporane din "Ugarit (Ras Shamra). În afară de dovezile istorice locale pe care le prezintă, aceste scrisori sunt importante pentru implicaţiile mai largi ale alianţelor dintre Egipt şi stăpânitorii din Mitanni şi din Babilon, alianţe care se încheiau sau erau sprijinite prin căsătorii între familiile conducătoare.

Referirile la un slujbaş egiptean numit Yanhamu, care a ajuns să ocupe o funcţie înaltă, ne aduc aminte de poziţia lui Iosif, deşi aceste două persoane nu pot fi identificate una cu cealaltă. Numele lui Yanhamu este semitic şi una dintre funcţiile sale a fost să supravegheze într-o perioadă de foamete proviziile de grâne pentru supuşii sirieni ai faraonului.

Tăbliţele au de asemenea o importanţă lingvistică mare. În afară de două tăbliţe, toate au fost scrise în limba acadiană, limba comună vorbită în Europa şi Orientul Apropiat din această perioadă. Prezenţa în Amarna a literaturii mesopotamiene (miturile lui Nergal şi Adapa, povestea lui Sargon din Acad) şi textele lexicale, care includ o listă de cuvinte egiptene şi acadiene, indică influenţa limbii acadiene şi acest fapt este sprijinit de descoperirea în 1946 a unui fragment din Epopeea lui Ghilgameş  (cca. 1400 î.Cr.) la Meghido. Scrisorile din Palestina şi Siria sunt scrise în principal în dialectele semitice apusene ale limbii acadiene şi ele ne furnizează informaţii importante cu privire la limba canaanită în diferitele ei forme locale, înainte de sosirea israeliţilor. Scrisorile de la Regele Tushratta din Mitanni au sporit considerabil cunoştinţele noastre despre limba huriană ne-semitică (*HORIŢII).

Întrucât unii au susţinut că poporul ‘Apiru din aceste texte trebuie identificat cu poporul evreu sub conducerea lui Iosua, şi că el nu a fost în Canaan înainte de cucerire, ar trebui să subliniem următoarele aspecte, ale dovezilor de la Amarna. Poporul hap/piru (SA.GAZ) (= ‘Apiru) de aici, aşa cum este indicat şi de textele de la Ras Shamra şi de la *Alalah, a ocupat regiunile care nu erau controlate strict de cetăţile mai mari; de obicei ei acţionau în număr mic pretutindeni în Palestina şi Siria, şi nu sunt prezentaţi ca asediatori de cetăţi. În afară de aceasta, textele menţionate prezintă o situaţie diferită de cea din timpul lui Iosua: Lachişul şi Ghezerul, nu erau nicidecum distruse (Iosua 10), ci sprijineau în mod activ poporul ‘Apiru. Numele conducătorilor sunt de asemenea diferite: regele Ierusalimului din vremea aceea este Abdi-heba, şi în timp ce ‘Apiru erau foarte activi în regiunea Ierusalimului, cetatea nu a ajuns sub stăpânirea israeliţilor decât în timpul lui David. În fine, ‘Apiru foloseau care de război, în timp ce israeliţii nu au cunoscut această formă de luptă decât în vremea lui David.

BIBLIOGRAFIE
J. A. Knudtzon, Die El-Amarna-Tafeln, 2 vol., 1907, 1915 (EA); A. R. Rainey, El Amarna Tablets 359-379, 1978; W. F. Albright în ANET, p. 483-490; C. J. M. Weir în DOTT, p. 38-45; W. F. Albright, The Amarna Letters from Palestine, CAH, 2/2, 1975, p. 98-116; F. F. Bruce în AOTS, p. 1-20; K. A. Kitchen, Suppiluliuma and the Amarna Pharaohs, 1962.

M.J.S.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: