aluat


ALUAT (în ebr. se’or, „aluat", „pâine dospită" în Deuteronom 16:4; cf. hameş, „orice lucru dospit sau fermentat"; cf. maşşa, „fără aluat", Levitic 10:12; gr. zyme, „aluat"; cf. lat. levare, „a ridica").

În viaţa evreilor aluatul a ajuns să aibă un rol important nu numai în facerea pâinii, ci şi în lege, în ritualuri şi în învăţăturile religioase. La început era făcut din tărâţe de făină albă frământată cu must de struguri; putea fi obţinut din făina anumitor plante cum sunt lintea sau măzărichea; sau din făină de orz amestecată cu apă şi apoi lăsată să stea până se acreşte. Pe măsură ce s-a dezvoltat coacerea pâinii, aluatul era făcut din făină de pâine frământată fără sare şi era ţinut până când trecea într-o stare de fermentare.

a. Folosirea aluatului la facerea pâinii

Pentru facerea pâinii aluatul probabil că era o bucată de plămădeală, păstrată de la o frământare anterioară, care a fermentat şi a devenit acidă. Aluatul era apoi dizolvat în apă în vasul de frâmântat înainte de a adăuga făina, sau era „ascuns" în făină (Matei 13:3) şi frământat cu făina. *Pâinea făcută în felul acesta era numită pâine „dospită", spre deosebire de „pâinea nedospită (fără aluat)" (Exod 12:15, etc. Nu există dovezi clare că ar fi fost folosite alte feluri de aluat, deşi s-a sugerat adesea că evreii au folosit de asemenea ca drojdie sedimentele din vin.

b. Aluatul în lege şi în ritual

Cele mai vechi legi mozaice (Exod 23:18; 34:25) au interzis folosirea aluatului în perioada *Paştelor şi a „sărbătorii azimilor" („sărbătoarea pâinii nedospite", în gr. azymos) (Exod 23:15; Matei 26:17, etc.). Lucrul acesta trebuia să le amintească israeliţilor de plecarea lor grăbită din Egipt, când nu au mai aşteptat să coacă pâinea dospită ci au luat cu ei plămădeala şi vasele de frământat, şi au copt pâinea pe drum (Exod 12:34 ş.urm.; Deuteronom 16:3, etc.), în felul în care fac beduinii din zilele noastre.

Interdicţia cu privire la aluat, la fel ca şi cea cu privire la miere (Levitic 2:11), probabil că a fost dată deoarece fermentarea implica dezintegrare şi descompunere, şi pentru evrei orice lucru într-o stare de descompunere sugera necurăţie. Scriitorii rabinici au folosit adesea aluatul ca un simbol al răului şi al corupţiei ereditare a omului (vezi şi Exod 12:8, 15-20). Plutarch dă glas acestei concepţii antice când descrie aluatul ca fiind „rodul descompunerii şi ducând la descompunere în plămădeala cu care este amestecat". Termenul fermentum este folosit în Persius (Sat. 1. 24) în sensul de corupţie (descompunere).

Nu încape îndoială că acesta este motivul pentru care a fost exclus şi din jertfele aduse pe altarul lui Iahve, unde era permis să fie aduse numai pâini făcute din făina fără aluat (moşşot, Levitic 10:12). (*PÂINEA PENTRU PUNEREA ÎNAINTE.)

Totuşi, trebuie remarcate două excepţii de la această regulă (Levitic 7:13; cf. Amos 4:5). „Pâinea dospită" era adusă împreună cu jertfa de mulţumire şi de asemenea pentru jertfa legănată - adică, la sărbătoarea Cincizecinui.

c. Aluatul în învăţătura religioasă

Folosirea frecventă a aluatului în sens figurat în NT reflectă ideea anterioară că „aluatul este corupt şi produce corupţie". Isus avertizează împotriva aluatului fariseilor, al saducheilor şi al irodienilor (Matei 16:6; Marcu 8:15): ipocrizia fariseilor şi preocuparea lor cu aspectele exterioare (Matei 23:14, 16; Luca 12:1); scepticismul saducheilor şi ignoranţa lor vinovată (Matei 22:23, 29); răutatea irodienilor şi viclenia politică (Matei 22:16-21; Marcu 3:6).

Cele două pasaje pauline în care apare acest cuvânt sprijină acest punct de vedere (1 Corinteni 5:6 ş.urm.; Galateni 5:9); primul pasaj foloseşte contrastul dintre „aluatul de răutate şi viclenie" şi „azimile curăţiei şi adevărului", amindintu-ne semnificaţia nouă a sărbătorii vechi: „Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit".

Trebuie remarcat că această idee de corupţie nu îşi are locul în pilda scurtă dar profundă a lui Isus (care urmează după pilda seminţei de muştar care creşte încet) care compară Împărăţia lui Dumnezeu cu „aluatul pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu până s-a dospit toată plămădeala" (Matei 13:33; Luca 13:21), o aluzie clară la acţiunea ascunsă, tăcută şi misterioasă, dar atotpătrunzătoare şi transformatoare a aluatului pus în făină" (ISBE, 3, p. 1862).

BIBLIOGRAFIE
ISBE; J. Lightfoot, Horae Hebraicae, 1659, 2, p. 232-233; O.T. Allis, „The parable of the Leaven", EQ 19, 1947, p. 254- 273; R.S. Wallace, Many Things in Parables , 1955, p. 22-25; H. Windisch, TDNT 2, p. 902-906; G.T.D. Angel, NIDNTT 2, p. 461-463.

J.D.D.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: