Africa



AFRICA

I. Numele şi cunoaşterea continentului în antichitate

Grecii au numit continentul „Libia", dar nu existau cunoştinţe despre întinderea lui şi despre raportul cu Asia. Herodot (sec. 5 î.Cr.) era convins că era înconjurat de mări şi citează (Hist. 4.42) o pretinsă înconjurare a continentului de către o corabie feniciană în slujba Faraonului *Neco. O traducere a unui document punic, Periplul Mării Eritree, relatează o expediţie din Cartagina care a ajuns până în Siera Leone, înainte de 480 î.Cr. Romanii au folosit numele de „Africa" pentru întregul continent (Pomponius Mela. I. 4), dar mult mai frecvent doar pentru Africa Proconsulară, provincie cuprinzând zona anexată de la Cartagina în 146 î.Cr. (aproximativ Tunisia modernă), plus domeniul Numidian şi cel Mauritan care au fost adăugate mai târziu . Deşi cartaginezii au cunoscut poate despre regiunea transsahariană mai mult decât ne dăm noi seama, cunoştinţele despre Africa posedate de popoarele antice care au lăsat în urmă scrieri s-au limitat în mare măsură la zonele în care aceste popoare au avut acces, adică la civilizaţiile mediteraneene, şi numai rareori au trecut dincolo de barierele colosale constituite de Munţii Atlas, de Sahara şi de periculosul curs al Nilului Superior.

II. Africa în Vechiul Testament

Legăturile Israelului cu Africa s-au limitat în principal la relaţiile cu vecinul lor puternic, Egiptul. Fie că a fost un grânar pentru patriarhi, asupritorul din timpul sclaviei, sau trestia frântă din perioada înaintării asirienilor, rolul schimbător al Egiptului nu a putut fi ignorat. În ciuda trecutului crud, Israelul a continuat să aibă un sentiment de apropiere faţă de Egipt (Deuteronom 23:7), care ne pregăteşte pentru împlinirea profeţiilor despre Egipt care spun că în final Egiptul va fi părtaş cu Israelul în cunoaşterea şi închinarea înaintea Domnului (Isaia 19 - observaţi schimbarea de ton pe măsură ce capitolul progresează). Din când în când sunt menţionate şi alte popoare africane (*LIBIA, *PUT), dar cele mai frecvente aluzii sunt referitoare la Cuş (*ETIOPIA), un nume generic dat ţărilor de dincolo de Egipt. Trăsăturile fizice caracteristice şi culoarea pielii locuitorilor au fost remarcate (Ieremia 13:23; Isaia 45:14, şi probabil Isaia 18:2,7).

În unele perioade istorice, împrejurările au făcut ca evreii să privească Egiptul şi Etiopia deopotrivă şi ele reprezintă, uneori împreună cu alte popoare africane, naţiunile împotriva cărora vor fi împlinite judecăţile drepte ale lui Dumnezeu (Isaia 43:3; Ezechiel 30:4 ş.urm.; Naum 3:9), care într-o zi vor recunoaşte adevărata poziţie a poporului lui Dumnezeu (Isaia 45:14), şi care în cele din urmă fi vor accepta pe Dumnezeul israelului (Psalmul 87:4 şi în special Psalmul 68:31). Imaginea Etiopiei, simbolul marilor ţinuturi africane necunoscute de dincolo de râul Egiptului, întinzând mâinile spre Dumnezeu, a fost ca un sunet de trompetă în mişcarea misionară din secolele al 18-lea şi al 19-lea. Chiar şi în perioada biblică s-a împlinit într-o oarecare măsură; nu numai că au existat aşezări evreieşti în Africa (cf. Ţefania 3:10), dar un etiopian în slujba unui rege evreu a făcut mai mult pentru profetul lui Dumnezeu decât au făcut israeliţii băştinaşi (Ieremia 38), şi etiopianul de rang înalt, în Faptele Apostolilor 8, a fost în mod evident un prozelit evlavios.

În ciuda unei lungi tradiţii de exegeză distorsionată în unele cercuri, nu există nici un element care să facă legătura între blestemul lui Ham (Geneza 9:25) cu vreun blestem divin asupra popoarelor negroide; blestemul este aplicat în mod explicit canaaniţilor.

III. Africa în Noul Testament

Isus Însuşi s-a bucurat de ospitalitatea pământului african (Matei 2:13 ş.urm.). Aşezările evreieşti din Egipt şi Cirene, prefigurate, poate, în Isaia 19:18 ş.urm. et alia, au fost în mod evident un teren fertil pentru Biserica primară. Simon, care a purtat crucea, a fost din Cirene, şi faptul că relaţia lui cu Cristos nu se opreşte aici poate fi dedus din Marcu 15:21, unde găsim că, după toate probabilităţile, fiii lui erau binecunoscuţi în comunitatea creştină primară. Evrei din Egipt şi Cirene au fost prezenţi la Rusalii (Faptele Apostolilor 2:10); *Apolo, cel tare în Scripturi era un evreu din Alexandria (Faptele Apostolilor 18:24). Convertiţii din Cirene, printre care a fost probabil şi profetul *Luciu, au participat la propovăduirea Evangheliei păgânilor din Antiohia (Faptele Apostolilor 11:20 ş.urm.). Nu ştim nimic cu privire la înfiinţarea bisericilor din Egipt şi din Africa de N, deşi unele dintre ele au fost printre cele mai proeminente în lumea secolului al 2-lea. Tradiţia, care nu poate fi verificată până în timpuri foarte vechi, potrivit căreia Marcu a fost evanghelistul pionier al Alexandriei (Eusebius, EH 2.16), când este pusă alături de 1 Petru 5:13, este singurul sprijin în favoarea teoriei că Petru a locuit acolo (cf. G. T. Manley, EQ 16, 1944, p. 138 ş.urm.). Descrierea plină de viaţă pe care o face Luca în Faptele privitor la înaintarea Evangheliei în ţările din N Mediteranei s-ar putea să umbrească pentru noi faptul că înaintarea în ţările din S se poate să fi fost la fel de eficientă şi probabil aproape la fel de timpurie. Au existat creştini în Africa aproape tot atât de timpuriu ca şi în Europa.

Luca, însă, nu uită să amintească de Africa. El arată cum, prin mijloace pe care biserica apostolică nu le-a anticipat niciodată, şi înainte ca să înceapă cu adevărat misiunea între ne-evrei, Evanghelia a pătruns în regatul Etiopiei (Faptele Apostolilor 8:26 ş.urm.), ca împlinire parţială a planului lui Dumnezeu pentru Africa, proclamat în VT.

BIBLIOGRAFIE
M. Cary şi E. H. Warmington, The Ancient Explorers, 1929; B. H. Warmington, The North African Provinces, 1954; idem, Carthage, 1960; C. K. Meek, Journal of African History 1, 1960, p. 1 ş.urm.; C. P. Groves, The Planting of Christianity in Africa , 1, 1948, p. 31 ş.urm.

A.F.W.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: